Pretutindeni in lume, si guvernele, si bancile centrale, si institutiile de statistica si analistii privesc cu ingrijorare la preturile care cresc. Daca cresc prea repede. Dar si la cele care scad. Daca intr-o tara sau in mai multe tari – timp de un an, si nu de cateva luni, cum citim sau auzim deseori, pentru ca rezultatul anual e aici cheia -, starea generala a preturilor inregistreaza scaderi, se da alarma. Pentru ca picajul preturilor, ca stare generala, inseamna deflatie. Iar deflatia e mai periculoasa decat inflatia.
Dar populatia?! Se teme si populatia de deflatie? Nu, dupa cum se vede. Fiindca, inainte de orice, populatia se teme de inflatie. De cresterea preturilor. Si se teme, potrivit sondajelor, mai mult decat de somaj. Scaderea preturilor, in schimb, i se pare ca ar fi o binefacere. In memoria colectiva e inca puternic ecoul unei teze din manualele de economie de acum 40-50 de ani. Se scria atunci ca nivelul de trai creste nu cand sporesc salariile, ci cand scad preturile. Asa se scria, asa se gandea. Si iata ca, astazi, gandul acesta e inca tinut in viata de o parte a clasei politice. Un gand nociv. Pentru ca, in conditiile economiei noastre si asa lipsite de vana competitiei, reducerea preturilor de consum – chiar cu ideea generoasa de a le face mai suportabile in raport cu actualul nivel de salarizare – ar fi o lovitura data economiei.
Dovezile istoriei sunt categorice: pretutindeni unde au scazut preturile oamenii au cules saracie. Preturile, cand scad, omoara concurenta, molesesc forta de munca si stranguleaza orice fel de stimulente ale muncii. Pe piata produsele incep sa fie tot mai putine, tot mai necompetitive iar consumatorii raman cu multi bani in buzunare.
Asadar, nu e de dorit ca preturile sa scada, pentru ca ar descuraja producatorii si ar goli pietele de marfuri. Sa tragem concluzia ca solutia buna ar fi cresterea lor neincetata? Si daca raspunsul e afirmativ, pana unde pot ele sa creasca fara sa se transforme intr-un bumerang care sa se intoarca si sa ne loveasca pe toti, producatori si consumatori deopotriva?
Specialisti din lumea intreaga sustin ca „un pic de inflatie” – intr-o economie sanatoasa! – este chiar necesara. Spre deosebire insa de inflatia mare, ce dezorganizeaza economia, o inflatie modica (dezinflatia deci) ajuta la reglarea pietei prin preturi, fara sa afecteze comportamentul companiilor, investitorilor, comerciantilor si al salariatilor. Ca un pahar de vin bun baut dupa masa. Din acest motiv, tarile dezvoltate cocheteaza chiar cu „putina inflatie”. Zona Euro mizeaza pe „un pic de inflatie”, in jur de 2 la suta pe an.
Asta ne dorim si noi: o inflatie anuala de numai 1,5-2 la suta. Dupa ce, in 2010, ajunseseram sa inregistram cea mai mare inflatie din Uniunea Europeana. Din cauza modificarii taxei pe valoare adaugata cu cinci puncte procentuale. Dupa ce insa efectul statistic al acestei masuri fiscale s-a stins in cea mai mare parte, inflatia a tot scazut; si a scazut pana am ajuns sa avem cea mai mica inflatie din ultimii aproape 22 de ani. Sa recapitulam. Inflatia a urcat pana la peste 8 la suta in anii 2010-2011. Acum e sub 3 la suta. Un prag care merita sa fie aparat.