Iasul are nevoie de un festival de teatru puternic, la care sa participe cat mai multi actori si regizori, in cadrul caruia sa existe nu doar reprezentatii, ci si intalniri, discutii, workshopuri. E necesara, desi, probabil, dificil de pus in practica, o astfel de initiativa pentru ca publicul iesean sa aiba o imagine reala asupra spectacolelor unei stagiuni, asupra montarilor, optiunilor regizorale, valorii actorilor de aici, dar si pentru oamenii din (si de) teatru, care astfel ar fi obligati sa iasa dintr-o anumita inertie, sa provoace intr-o mai mare masura, sa caute solutii, sa lupte pentru publicul care iubeste teatrul si umple salile.
Aceasta este concluzia la care am ajuns in urma „maratonului” teatral (caci, pentru Iasi, a fost un adevarat tur de forta sa se joace opt zile seara de seara, plus piesele din programul curent al „Nationalului” si de la Ateneu) numit EuroArt si derulat in perioada 22-29 mai. Am vazut actori consacrati (Mariana Mihut, Ion Caramitru, Horatiu Malaele) si multi tineri, unii extrem de talentati, dar, mai ales, am vazut montari curajoase, piese dificile, problematizante si am constatat bucuria de a fi pe scena, de a darui, de a cauta, de a seduce.
Dupa in „spectacol de fachirism, catalige, monociclu”, menit mai degraba sa seduca adolescentii, convingandu-i de atmosfera carnavalesca consubstantiala marilor desfasurari agonale decat sa reinnoade modernitatea cu traditia spectacolelor de circ si balci, luni, 23 mai, Teatrul Bulandra a prezentat piesa Sorry a lui Aleksandr Galin, in regia lui Yuri Kordonsky, piesa ce a deschis propriu-zis festivalul.
Sorry propune o intalnire tulburatoare a doua suflete a caror fibra pastreaza intreaga acea capacitate de a se autoiluziona si care, in ciuda cinismului, se dovedesc incapabile a ramane la suprafata existentei si ajung sa se raneasca fara iluzia ca, de data aceasta, rana ar mai putea sa se vindece.Doua personaje si intre ele nu doar o lume, ci o viata – 20 de ani care i-au apropiat la nivelul gandului si care se destrama in cele doua saptamani care culmineaza cu noaptea si dimineata de dupa nunta petrecute in anticamera mortii, nu printre, ci in imediata vecinatate a unor cadavre. Devenind ele insele descarnari ale vechilor euri, personajele ajung sa se creeze (recreeze, de fapt) pentru sine si pentru celalalt, pentru ca apoi sa se dezbrace de iluzii si sa se lase sa plonjeze vide in lumea pe care au creat-o, distrugind si distrugandu-se.
„Sa taci!” – acesta este tipatul sugrumat al Innei Rassadina, reluat apoi in soapta pana cind tacerea ingroapa definitiv cuvintele. ”Sa taci!” si apoi reprezentatia se termina si spectatorul isi da seama ca e, in acelasi timp, un avertisment, o rugaminte ajunsa muta implorare, un blestem. Reintalnirea celor doi se face sub semnul melodiei in care iubirea de altadata e evocata sfasietor. „Michelle, ma belle…” rasuna din difuzor si Iuri insusi o murmura, in ciuda indepartatei tinereti, incercand sa refaca meandrele propriei vieti puse in cuvant. Povestea intreaga e continuta in replicile de la inceput ale celor doua personaje: „Sunt evreu, am devenit evreu, viata m-a facut evreu” (Iuri), „Sara sau Rachela, eu la mine nu renunt” (Rassadina).
Totul pare temperat de oboseala varstei, de lentoarea sangelui, de pierderea iluziilor. Este doar o iluzie. Personajele evolueaza contrapunctic: renuntarea ei treptata la luciditate, acceptarea iluziei, iubirea care sfasie, credinta ca de data aceasta plecarea lui nu va mai fi de unul singur, ci in doi inseamna pentru Iuri transformarea de la ciudatul hidalgo din povestea pe care o deapana la sotul casatorit cu Dorra si care a venit in Rusia pentru a intalni si recuceri o fantasma; nu pentru a ramane in lumea ei, ci pentru a o purta pe aceasta in lumea lui, in care insa nu este loc pentru ea.