UPDATE: Travka revin pe scena

Dupa cum v-am anuntat inca de aseara, Travka s-a reunit. Iata acum si comunicatul oficial al formatiei:

„Cei cinci membri ai trupei Travka si-au reluat activitatea dupa aproape 2 ani de pauza si vor sustine primul concert joi, 15 aprilie 2010, in clubul The Silver Church din Bucuresti.

Travka s-a infiintat in 2002 in Focsani si a lansat doua albume – „Corabia Nebunilor” (2005) si „Vreau sa simt Praga” (2007).

Trupa va avea aceeasi componenta, respectiv: George Gadei – voce, Alexei Turcan – chitara, Misha Galca – chitara, Mizdan – bass si Cristian Chirodea – tobe.

„Vreau sa simt Praga” este primul album lansat sub licenta Creative Commons in Romania. Albumul a fost lansat pe internet si s-a putut downloada gratuit.

In cei 6 ani de existenta trupa Travka a avut peste 250 de concerte.

Despre acest eveniment, George Gadei declara:

„A trecut ceva timp de cand Travka s-a desfintat… ori a vrut sa se desfiinteze. Dar se pare ca nu prea a reusit sa se desfiinteze, pentru ca daca ar fi reusit, titlul acestui „comunicat” ar fi fost „Travka se reinfiinteaza”… Pe cat de firesc mi s-a parut ca suna atunci „desfiinteaza”, pe atat de nostim si ciudat imi suna acum „reinfiinteaza”. Asadar, imi dau seama, dupa un an jumatate, ca Travka nu s-a desfiintat, ci mai degraba s-a dezbinat intr-un moment ca sa se reuneasca in alt moment…

Si totusi ceva nu se leaga… Cand scriu acest mesaj realizez cat de usor e sa arunci cuvintele si cat de mult sau deloc isi gasesc ele sensul in realitatea fiecaruia.

Dar pana la urma ce e real? Cum poti exprima realitatea? Cred ca realitatea poate fi exprimata cel mai bine prin metafore… Dar ce nevoie am sa caut o metafora cand exista Travka? Asadar cumva mi se pare firesc sa nu ma mai pierd in termenii mai sus mentionati si sa spun simplu ca Travka se reuneste.

Travka se reuneste pentru cei care primesc acest lucru firesc.

Cuvintele din acest text nu pot exprima ce s-a intamplat in acest timp de „desfiintare”… pregatim noul si revenirea din mult mai multe motive decat cele care ne-au dezbinat, sunt multe de povestit si de cantat, intr-un an si opt luni s-au intamplat ceva fenomene social-umane care ne provoaca…si cat mai exista ceva timp, o sa incercam sa intram in el cu cei care au ramas si asteapta ceva… Un raspuns, un gand…

Travka exista! Si pregateste muzica!

CRONICA: Einuiea si Abis @ Clubul Taranului

No.3 a trecut prin multe incercari de-a lungul timpului, reusind, pana acum, sa gaseasca solutii in cele mai multe din cazuri. Insa cand uiti bateria de la camera video acasa… Esti pus la perete, fata in fata cu muzica si fara posibilitate de scapare. Astfel, imprejurarile ne-au determinat sa contemplam mult mai atenti o superba manifestare de vitalitate contemporana, o demonstratie artistica experimentala, extrema si, de la un punct, exclusivista.

Am minti daca am spune ca ne-am simtit in largul nostru. Un public destul de in varsta, sau cel putin matur, care a stat jos, o atmosfera diferita de evenimentele la care participam de obicei. Dar s-a simtit cineva in largul lui? Dincolo de pasivitatea aparenta, am fost cu totii incoltiti de sunete, pusi fata in fata cu un Abis (un nume perfect ales, iata) care nu vrea sa ne cunoasca. Fiecare s-a tinut strans de scaunul lui in timp ce localul a intrat intr-o expansiune incontrolabila, golul intern raspunzand spontan celui din muzica Abis.

Primii au urcat pe scena cei de la Einuiea, o formatie care isi anunta caracterul neobisnuit inca din nume. Muzica prezentata de cei patru muzicieni desavarsiti a fost una atmosferica, semi-instrumentala, cu influente orientale si instrumente exotice precum baglamas si kazoo. In prim plan a fost insa colectia de fluiere a lui Calin Torsan, foarte meticulos pe presul sau asezat inspre marginea scenei. Solistul George Turliu (care s-a ocupat si de instrumentele exotice mentionate mai sus) s-a aflat undeva in planul secund, linia sa fiind un fel de backing vocals – fara nici o voce principala. Chitara s-a aflat si ea in spate, pastrand acelasi ton si sunet si tinand in picioare, in lipsa basului, structura piesei.

Intunecata, lasand in urma notiunile de pesimism si optimism, de cald si rece, muzica Abis aduce in primul rand aminte de sound-ul Bristol gen Portishead: elemente electronice, beat-uri trip-hop, slow si heavy, o solista care aduce aminte de Beth Gibbons atat prin posibilitatile vocale cat si prin prezenta scenica – introvertita si statica. De mare efect in angrenajul trupei este folosirea tobelor (mai rare in muzica de gen) – acestea facand ordine in structura pieselor si dand forta compozitiilor. Pentru ca tobele mentin beat-ul, percutionistul mexican Juan Carlos Negretti (pe care il regasim si in line-up-ul Einuiea) are mana libera la improvizat.

Creierul trupei este, indiscutabil, Costin Dumitrache, un chitarist care reuseste sa imbine foarte frumos si productiv influentele „clasice” cu experimente sonore. Aceasta combinatie de clasic si modern a fost exprimata vizibil in cover-ul ‘Whole Lotta Love’, celebra piesa a celor de la Led Zeppelin suferind o operatie radicala, in urma careia i se descopera posibilitati estetice nebanuite. Ascuns in spatele mixer-ului, Costin pare sa coordoneze miscarea intregii trupe, pasajele de chitara fiind trademark-ul muzicii Abis. Atat Costin cat si solista Marina Gingirof sunt, prin atitudinea lor anti-vedeta, in deplina armonie cu ceea ce transmit piesele.

Show-uri live (sau mai bine zis cu public) foarte rare, o atitudine scenica lipsita de orice comunicare cu publicul, o muzica creata si interpretata intr-o lume proprie, pe care avem privilegiul sa o privim dar cu care nu avem nici o sansa sa interactionam – Abis dezbraca muzica de orice e redundant si non-muzical, Abis reduc totul pana aproape de absurd, ajungand intr-o stare pura si naturala.

Desi nu a petrecut foarte mult timp pe scena, unul dintre oamenii care au contribuit din plin la reusita evenimentului a fost poetul Chris Tanasescu. „Poet” este un termen putin cam pretentios – Chris Tanasescu este un om care trece dincolo de limitele artei, reinventand aceasta notiune si reinventandu-se pe sine. Chris a torturat si dezintegrat cuvintele prin sunete demne de Mike Patton, a indoit limbajul, l-a reinventat, i-a acordat un nou sens tocmai privandu-l de inteles. Performance-ul sau este greu de redat in cuvinte, pentru ca nu a folosit cuvinte. Razboiul impotriva vocabularului odata incheiat, Chris s-a retras in spatele scenei, adunand literele sfaramate de pe jos si facand un backing vocals de exceptie pe prima piesa. Dupa care a parasit scena, reluandu-si locul la masa, de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

Am avut placerea de a viziona, inainte si dupa concert, dar si in timpul acestuia, secvente din filmul „7-11=3”, realizat de chitaristul trupei Abis, Costin Dumitrache. Imaginile au fost foarte bine intercalate, completand prestatia de pe scena in ceea ce putem numi un adevarat happening de arta contemporana.

Avinmahr in Mojo

„Potolit uneori, energic alte ori.

Avinmahr este o trupa proaspata, ieseana, care promite mult. Concertul va fi in segmentul alternativ acustic iar clapa, chitara electrica, chitara bas, percutia si cele doua voci promit sa se joace intr-un fel cum place felului vostru.

Felului nostru place.

Va invitam – Mojo impreuna cu Avinmahr – la o seara frumoasa. Imediat dupa concert incepe ziua lor.

Nu comercializam flori, cutii de bomboane sau stofe fine.

Avem pentru voi muzici bune, bauturi alese si oameni frumosi.

Intrarea e libera.”

Voteaza albumul anului 2009 in Romania – etapa a doua

* In prima etapa v-am invitat sa ne lasati un comentariu in care sa alegeti 3 albume dintr-o lista mai vasta de realizari din anul 2009.

Rezultatele au fost urmatoarele:
1. Luna Amara – „Don’t Let Your Dreams Fall Asleep” – 23 voturi
2. Kumm – “Far From Telescopes” – 14 voturi
3. Byron – „A Kind Of Alchemy” – 12 voturi
4-5. Tep Zepi – „Son Of A Dollar And A Song” – 10 voturi
Alexandrina – „Om De Lut” – 10 voturi
6-7. E.M.I.L. – „…Stiu, Ti Se Pare Absurd” – 7 voturi
ZOB – „Zulu Oscar Bravo” – 7 voturi
8. Highlight Kenosis – „Glowing” – 6 voturi
9-10. Aievea – „Cinema” – 5 voturi
The Amsterdams – „Adolessons” – 5 voturi
10-11. Mauser – „Art-illery’s band” – 4 voturi
OCS – „Dansam Legati La Ochi Cu Spatele La Zid” – 4 voturi
12-17. Altar – „Under Control” EP – 3 voturi
Arc Gotic – „Pavilion Marilla” – 3 voturi
Dutevino – „0.1 Prototype” – 3 voturi
Godmode – „On” – 3 voturi
Implant Pentru Refuz – „Otheroot” – 3 voturi
Semiosis – „Pictural” – 3 voturi.

Restul albumelor din lista au obtinut 2, 1 sau 0 voturi.

* In etapa a doua, si cea finala, va invitam sa alegeti in sondajul din partea dreapta a site-ului unul dintre cele cinci albume care au adunat cele mai multe voturi in prima etapa.

White Ash @ Big Mamou

Unul dintre aspectele placute ale scenei underground este, de multe ori, lipsa supra-aglomerarii care se produce atunci cand canta nume mai cunoscute. La concertele importante, densitatea de persoane depaseste uneori suportabilul, reducand considerabil din calitatea propriu-zisa a show-ului. Pentru ca, indiferent de valoarea sau forma celor prezenti pe scena, nu te poti bucura de un concert daca nu ti se creeaza conditiile si starea corespunzatoare pentru a fi receptiv la muzica. Acest egoism involuntar ne face de multe ori sa ne simtim mult mai bine la un concert cu o participare redusa, desi aceasta lipsa de public nu face in nici un caz bine trupei de pe scena.

De o participare cat se poate de redusa au beneficiat joi seara cei de la White Ash, care au urcat putin dupa ora 21:00 pe scena clubului Big Mamou. In total au fost prezente aproximativ 20 de persoane, dintre care 90% cunoscuti si prieteni ai muzicienilor. Lipsa fanilor a fost determinata, probabil, in mare masura, de numarul excesiv de evenimente din ultimele zile, numai in seara respectiva avand loc inca 14-15 concerte live. Publicul bucurestean nu are destul timp, resurse si interes pentru a reusi sa sustina un numar larg de evenimente artistice si muzicale, asa cum au loc in aceasta perioada a anului.

In aceste conditii, concertul celor de la White Ash a fost un fel de repetitie publica. Baietii s-au relaxat foarte mult, in absenta unui motivatii, comitand cateva erori flagrante pe parcursul concertului. Nici sonorizarea „obosita” din Big Mamou nu i-a ajutat prea mult, aceasta scartaind din multe puncte de vedere. (Cu toate ca nu dispune de dotari tehnice tocmai performante, Big Mamou compenseaza prin sprijinul constant acordat formatiilor underground si atmosfera intima si relaxata).

Din punct de vedere strict muzical, exceptand cele cateva erori mentionate mai sus, White Ash si-au facut treaba ca de obicei, fara a-i dezamagi pe cei prezenti. ‘Avem Idei’, ‘Eu Vreau Sa Stiu’, ‘Up In The Sky’,The Simple Way’, ‘Primul Drum’ (prezentata ca „piesa romantica”) si mai ales ‘Sase Sase Paza Paza’ (ceruta si la bis) uimesc de fiecare data prin simplitatea extrema, compensata prin inspiratie si clarviziune instrumentala si, un element deloc neglijabil, show-ul oferit de carismaticul Dan Manescu. In alta ordine de idei, acesta si colegii sai de trupa au fost destul de greu de zarit in timpul concertului, masina de fum achizitionata de trupa de curand transformand Big Mamou intr-un spatiu semi-opac si inecacios.

Nu putem sa vorbim despre White Ash fara sa subliniem sectia ritmica a trupei, cu o completare reciproca excelenta intre bas si tobe. La acestea se adauga, dincolo de aptitudinile de front-man ale vocalistului, versurile banale, la prima vedere, dar pline de continut tocmai prin simplitate si claritate – adjective predominante in tot ce tine de muzica White Ash.

Nu stim exact in ce masura gig-ul de joi seara a fost folositor pentru cariera formatiei, dar cu siguranta nu a fost nici nociv. Din orice aparitie live se invata ceva, fie si faptul ca trebuie sa fii mai atent la detalii si selectiv cand iti stabilesti un concert. White Ash are deja un background si un iz de profesionalism care sa le permita trecerea la nivelul urmator. Tep Zepi si Dekadens, alti jucatori de pe scena undergroundului bucurestean au cedat nervos. Speram ca White Ash sa reziste si sa nu aiba parte de aceeasi soarta: GAME OVER.



Luna Amara – „Loc Lipsa” (2006)

„Loc Lipsa” este, privind inapoi asupra evolutiei Luna Amara, un album care face trecerea de la prima perioada, cea a „Asfalt”-ului, la stilul actual: un alternative-metal mult mai complicat si criptic. Petru Gavrila, chitaristul cu care a fost inregistrat albumul de debut plecase deja din trupa la momentul inregistarii „Loc Lipsa”, multe din piesele de pe album sunt insa compuse alaturi de el. Se resimte asadar, intr-o mare masura influenta sa, dar si a nou-venitului Vali Deac, mai inclinat spre experimente.

La fel ca si in cazul albumului „Asfalt”, in momentul lansarii „Loc Lipsa” (amanata din martie 2005 pana in martie 2006), toata lumea stia deja piesele. Multe existau, de altfel, si in momentul lansarii primului album, nu au mai incaput insa pe respectivul, acele vremuri fiind unele fenomenal de productive si inspirate pentru clujeni.

Albumul a fost lansat la casa de discuri Roton, si asta s-a vazut, Luna Amara lasand putin de la ei: trei featuring-uri impuse (care, totusi. au iesit destul de bine), cate un „fuck” inlaturat pe ici pe colo, cateva piese scurtate… Oricum, in final a iesit un material care, pastrand feeling-ul „Asfalt”, a ridicat muzica Luna Amara la un nivel mult mai inalt, largind orizonturile si posibilitatile acesteia. Acusticul se imbina, la fel ca pe „Asfalt”, cu piese de protest, violente si directe, isi face insa aparitia o latura mai intunecata, meditativa, care va predomina in perioada post-„Loc Lipsa”.

Construit pe un bas omniprezent, „Loc Lipsa” vine cu un sound foarte simplu si brut al chitarei si tobelor. Este un album direct, intr-un spirit grunge, care nu de putine ori deriva in metal.

Primul track este chiar piesa eponima, Loc Lipsa. Una dintre cele mai in forta compozitii Luna Amara, care declanseaza garantat nebunia la concerte. Fanii vor ramane, de altfel, intotdeauna in minte cu varianta live a acestei piese: pe album, desi nu suna rau, partile vocale ale lui Ombladon nu isi au, pana la urma rostul. Bridge-ul-solo chitara-trompeta de dupa al doilea refren transmite mai multe fara a fi dublat de niste versuri facute, parca, in graba, de Ombladon. Piesa era cantata live cu mult inainte de lansarea „Asfalt” si, poate, ar fi fost o idee mai buna includerea pe acel disc, unde s-ar fi integrat perfect.

Memorabil si graitor momentul de la concertul de lansare al albumului, din Old School Preoteasa, cand anuntul lui Mihnea ca Ombladon nu a mai putut veni sa cante piesa alaturi de ei a fost primita cu aclamatii si urale de catre public.

Intunecare are la baza o piesa foarte veche Luna Amara, care se chema De Jos In Sus, de unde a fost luata partea de trompeta care asigura dinamismul. O structura interesanta: intro – strofa – refren – solo – refren si o tema cat se poate de bine aleasa: biserica ortodoxa romana (cu litere mici). Isi face simtita prezenta si chitara lui Vali, care nu iese in evidenta dar stie exact cand si cum sa intre. O compozitie fragmentata, cu un solo de trompeta completat excelent de unul de chitara. La sfarsitul celor mai putin de patru minute, Intunecare si-a facut treaba: si ca mesaj, si ca muzica.

Mihnea continua si mai violent, cu Se Intampla In Romania, unde furia este accentuata si de Andy Ghost, de la Altar, care concureaza cu acesta la capitolul urlete. O melodie cu o structura si o abordare hardcore, cu o linie vocala excelent gandita si construita, aruncand o privire de ansamblu asupra peisajului politic si social din Romania. Singura solutie este una extrema: „Romania e a ta.”

Urmeaza o alta piesa mai veche, Albastru, un imn anti-politie (sau militie?) care declama abuzurile care au devenit, din pacate, deja obisnuinta, din partea unui organ al carui rol ar trebui sa fie cu totul altul. Piesa este usor resemnata, incercand totusi sa combata pumnul si bata cu ratiunea. Punctul forte: trompeta, de la care pare ca pleaca toata piesa.

„The dark side of the Bitter Moon”, cum se auto-descria Nick pe scena Stufstock 2005, isi intra pe deplin in drepturi. Luni de Fiere este o piesa mult mai linistita, asezata, meditativa. Un instrumental tipic Luna Amara: acel sunet acustic incofundabil, fundalul format din basul si tobele mereu active si backing-vocals-urile perfect pozitionate ale lui Mihnea. Pe final, pedala de distors este apasata, pentru un final rasunator. Versurile pot fi interpretate in multe feluri, depinde de perspectiva.


La Vedere este o piesa usor claustrofobica, patru minute inghesuite intre doar doua strofe si doua refrene. Fiecare element isi are momentul sau: chitarele formeaza un dialog de mare efect in intro, reluat dupa primul refren, basul construieste strofa pentru ca vocea sa ramana singura inainte de cel de-al doilea refren, realizat in tipicul stil pop-grunge Luna Amara.

Poate cea mai buna piesa de pe album, Lume Oarba, da mult de gandit. Aproape ca nu mai ai timp sa asculti muzica, strivit sub povara versurilor. Vocea calda a lui Mihnea pune din plin in valoare aceste versuri, simetrice, fragmentate, purtate pe un instrumental acustic, usor si punctat repetitiv de o fraza geniala de trompeta. Solo-ul vine ca un firesc punct culminant, fiind constituit dintr-un amalgam de instrumente si efecte si pregatind turul de forta de pe final.

Downtown Jesus este o piesa prea buna ca sa luam in seama discutiile de pe seama ei. Chiar daca refrenul a fost, se pare, furat dintr-o piesa Urma, nimeni nu poate contesta ca isi are mai bine locul aici. O superba demonstratie de virtuozitate instrumentala si vocala. Mintea ne zboara departe, demult.
„Matches wouldn’t light
Couldn’t help no jesus
Couldn’t save no child”.

Schimba atmosfera Umbra.Copil, un remake al primei melodii compuse de Luna Amara. Se chema Amar, si au fost pastrate din aceasta intro-ul si strofa. Sunetul de grunge initial a cam disparut, lasand locul unor riffuri mult mai inspre metal, cu o masura foarte interesanta, dictata de tobe. Inca o data acest procedeu de reinviere a unor compozitii foarte vechi da roade, Umbra.Copil suna mult mai bine decat anosta Amar, salvand totodata esentialul acesteia.

Un alt moment extrem de intens. Somn, o piesa clasica Luna Amara, care a trecut prin multe transformari pana sa se aseze in varianta actuala. Niste versuri care deja ne vin automat pe buze auzind intro-ul, sa nu le pierdem insa sensul si menirea. Din nou imagini superbe dubleaza fraze muzicale indescriptibil de inspirate, datand din prolifica perioada incipienta Luna Amara.
„Somn pe mare somn in leganat de vant
daca tu esti doar al tau eu cine sunt?”.

Urmeaza un experiment instrumental care ne duce cu gandul, in primul rand la Tool, Din Cercuri, o piesa intunecata si neclara.

Continuarea fireasca este In Cercuri, care dupa atatea visari si experimente, ne readuce in realitatea de toate zilele, doar pentru a o nega si zgudui din temelii. Prea multe intrebari? Ne raspundem singuri.
„Si n-am sa ma rog
n-am sa incerc sa ii fac sa-nteleaga”.
„O piesa de dragoste”, dupa cum ii place lui Mihnea sa o descrie, si care e citata mai mereu de membrii trupei ca una dintre realizarile de care sunt cel mai mandri.

Din nou inapoi la radacini. Cui si Spin – o piesa din perioada Petru, a carui influenta se resimte din plin. Nick ne arata si el, in sfarsit, cat il tin corzile vocale. Brutal de la un capat la celalalt, fara nici un moment in care sa putem respira. Good old Bitter Moon.

Happiness Provider este o realizare perfecta. Tocmai de aceea este foarte ciudata decizia celor din trupa de a schimba, ulterior, varianta cantata live. Nick este o sursa nesecata de teme, simboluri si metafore. Din pacate, acel „fuck you i’m not” de mare efect, a fost scos de pe bridge-ul de dupa cel de-al doilea refren, din motive lesne de inteles. Un sunet sec, o stare de spirit plina de neliniste si dezgust si un final violent care da frau liber furiei, distrugand fara exceptie.

Ascultand acest album de la un capat la celalalt, aproape ca nu mai stii cum sa te simti. Treci succesiv prin revolta, incredere, furie necontrolata, implicare, nepasare. Din Valuri Ard taie insa orice comunicare cu exteriorul, totul se prabuseste inspre interior, reflectand fragmente confuze de ganduri dominate de izolare si frica. Cel mai reusit dintre cele trei featuring-uri de pe album, saxofonul lui Iordache integrandu-se perfect in atmosfera piesei si confundandu-se cu peisajul dezolant, pana la identificarea totala.

Dupa cateva minute de pauza, albumul se incheie cu o surpriza, un hidden track, cover dupa piesa Street Spirit a celor de la Radiohead, care accentueaza atmosfera piesei precedente.

„Loc Lipsa este un album atemporal, care singur poate umple o mare parte din vidul muzical romanesc.” (Adi Despot, producatorul albumului)