CRONICA: Hush si Luna Amara @ Fire Club

martie 29th, 2010 | By herminedirt

Luna Amara si Fire Club si-au unit traiectoriile din nou sambata seara, intr-un tip de concert deja clasic pentru underground-ul bucurestean. Ambii sunt prezenti in peisaj de aproximativ 10 ani, fiind doua simboluri ale actualei generatii - generatia "2000" - care imbatraneste vizibil si fara rost in perimetrul cu iz arheologic al stradutelor din Centrul Vechi. Putini (dintre cei care nu au participat la fenomen) isi pot inchipui cat entuziasm, cate sperante, cata energie, cata furie si cata fiere a fost revarsata de clujeni, de-a lungul ultimului deceniu, in micutul subsol de pe strada Gabroveni.

Imbatranim impreuna. Multi dintre noi neaga, ignora sau refuleaza acest aspect, dar deceniul petrecut impreuna e o dovada indelebila, bucatile acestuia privindu-ne fix din santurile si transeele strazilor mai sus amintite. Totul e la locul lui, dar eroziunea isi face treaba. Putina burta, mai putin par, facultate, plamani negri - cat de departe te afli de ceea ce urai acum zece ani? Totul e mai greu, mai serios, consecintele se arata odata cu apusul incet dar sigur al tineretii.

Noua generatie a fost reprezentata de Hush, o trupa formata din instrumentisti completi, talentati, dedicati, si cu o afinitate foarte mare pentru sound-ul modern post NU-metal care nu se rusineaza sa incorporeze in mod egal elemente pop si hardcore. Exista o dihotomie clara si bine-venita in piesele Hush, de la pop-punk-ul de suprafata din, de exemplu, 'Lose Control', fiind o cale lunga pana la rezonantele metalice si psihozele latente continute de sinuoasele 'Broken Mirrors' si 'Feel Alive', aceasta din urma avand un potential de-a dreptul inspaimantator.

Playlist-ul pregatit de Hush a avut o durata perfecta, reusind sa fie destul de lung, fara a plictisi, si sa atraga atentia publicului prin cover-urile foarte bine executate:

01. 'They Made You'
02. 'Lose Control'
03. 'Broken Mirrors'
04. 'Drive' (cover Incubus)
05. 'Fight For The Reason'
06. 'Narcotic' (cover Liquido)
07. 'Not What You Want'
08. 'Feel Alive'
09. 'Rockin' In The Free World' (cover Neil Young).

Luna Amara nu s-au lasat prea mult asteptati si si-au facut in scurt timp aparitia in fata unui Fire, cum era de asteptat, arhi-plin. Clujenii au inceput brusc si brutal, cu 'Loc Lipsa'. Publicul, in mare parte de sex feminin, nu a mai avut insa combustia spontana de alta data, desi formatia s-a manifestat cu o energie demna de KoRn in vremurile bune. A fost nevoie de 5 piese ca temperatura sa atinga gradul de fierbere, Mihnea lansand scanteia prin remarca "Sunteti cam cuminti in seara asta", care in tandem cu 'Dizident' a avut efectul scontat.

Dupa destula vreme, Luna Amara ne-au prezentat in Fire o piesa nou-nouta, in prima auditie in capitala (a mai fost cantata o singura data la Cluj Napoca). Aceasta se cheama 'Versus', este cantata de Mihnea iar versurile sunt in limba romana. Se reuseste o reciclare a elementelor din perioada de tranzitie "Asfalt" - "Loc Lipsa", modelate si updatate la nivelul instrumental si psihologic actual. Nu lipsesc nici solo-ul de trompeta, dovada de virtuozitate din partea lui Mihnea Ferezan si break-ul 100% metal executat intr-un odd-time care te pune in dificultate sa dai din cap. Este un moment foarte important, 'Versus' fiind prima compozitie cu Mihnea Ferezan la chitara care impresioneaza si prima in limba romana dupa mult timp, 'Unghii De Drac' si "Chihlimbar' fiind cele mai recente.

O alta piesa post-"Don't Let Your Dreams Fall Asleep" prezentata sambata seara, dar care nu este neaparat "noua", gasindu-si un loc stabil in playlist-urile clujenilor de mai mult timp, este 'Bathtub Glory'. Aceasta a fost una dintre ultimele piese compuse alaturi de Vali Deac si pare sa fie foarte placuta atat de fani cat si de formatie. In rest, Luna Amara continua modificarea si cizelarea vechilor piese. 'Somn' beneficiaza de un bridge nou cu versuri aditionale, 'Ciudat' s-a ales cu un outro nou, 'Happiness Provider' se departeaza tot mai mult de varianta standard de pe 'Loc Lipsa' in timp ce 'Oras', 'Loc Lipsa' sau 'Gri Dorian' ofera teren de improvizatie pentru Mihnea Ferezan.

Momentele acustice nu au lipsit nici ele, Luna Amara reusind in ultima vreme sa combine playlist-urile care altadata erau divizate in "concerte electrice" si "concerte acustice". 'Albastru' si 'Rosu Aprins' au fost cantate in proportie de 90% de public, Mihnea Blidariu stiind exact cum sa intretina publicul, in orice moment al show-ului.

Playlist-ul serii a fost urmatorul:

01. 'Loc Lipsa'
02. 'Luni De Fiere'
03. 'In Cercuri'
04. 'Versus'
05. 'Oras'
06. 'Dizident'
07. 'Albastru'
08. 'No Return'
09. 'Chihlimbar'
10. 'Rosu Aprins'
11. 'Ciudat'
12. 'Somn'
13. 'Gri Dorian'
14. 'Bathtub Glory'
15. 'Happiness Provider'
16. 'Ego Nr. 4'
17. 'Folclor'.

Ultimele doua piese au fost cantate la "bis".

Concertul s-a incheiat. Pe jos raman mucurile de tigara si sticlele sparte (nici un concert fara alcool) care vor fi adunate de o persoana care, cu siguranta, nu are un salariu decent. Pe scandurile de lemn care acopera santurile umplute cu noroi si gunoaie de pe Gabroveni cativa copii rromi cara apa cu bidoanele de plastic de la o tasnitoare mizera. Tu te intorci la viata ta normala si ne vorbesti despre examene, relatii sentimentale si mers in Vama de 1 mai. Revolta se ia cu lingurita.

FOTO: Grimus @ Laptaria lui Enache

martie 28th, 2010 | By herminedirt

CRONICA: My Own Private Alaska si Shesdead in Control

martie 25th, 2010 | By herminedirt

Saptamana a inceput brutal in clubul Control (altfel obisnuit cu sound-uri mai electro/indie), cu lansarea primului EP al trupei Shesdead. Evenimentul a fost completat de prezenta unei trupe de calibru din Toulouse, Franta, care se poate lauda ca a colaborat cu Ross Robinson sau ca a deschis pentru Metallica. In alta ordine de idei, DJ Hefe si Shole, principalii oameni aflati in spatele evenimentului despre care vorbim, se afla in centrul scenei underground bucurestene de multi ani, iar asocierea lor cu orice eveniment garanteaza seriozitatea si succesul acestuia - asa cum a fost cazul si luni.

Desi pentru multi au fost atractia serii, My Own Private Alaska au urcat primii pe scena. Cu o punctualitate complet ne-romaneasca, francezii nu au asteptat sa "se umple clubul" ci si-au facut aparitia in jurul orei 21:00, si, dupa o scurta introducere, in care au mentionat ca nu obisnuiesc sa vorbeasca intre piese, au inceput razboiul. Au impresionat inca de la inceput clapele, care pareau ca ascund o orchestra intreaga, acoperind o gama atat de larga de sunete si note incat orice alta instrumentatie ar fi fost de prisos.

Asadar, clape, tobe si voce. Atat le trebuie celor de la M.O.P.A. pentru a face o muzica mai plina, violenta si variata decat multe formatii cu doua chitare si bas. Clapele si tobele sunt lovite cu o furie oarba, rezultatul fiind unul foarte puternic, vizual si auditiv deopotriva. Este incredibil cum poti sa pastrezi toate elementele distinctive ale muzicii rock fara instrumentele de baza ale acestui gen: chitara si basul. My Own Private Alaska reusesc sa reinventeze muzica, in cel mai propriu sens al cuvantului.

De mare efect a fost si decorul scenic, cateva picturi, lanturi si mult fum facand atmosfera indeajuns de apocaliptica pentru o asemenea formatie precum cea de pe scena. Desi masinile de fum nu dau, in general, foarte bine in cluburile subterane, creand disconfort fizic si acoperind scena mai mult decat ar trebui, in contextul de aseara fumul a fost cat se poate de bine-venit.

Show-ul a fost apreciat de public la maxim, rafinamentul artistic care a frizat perfectiunea starnind aplauze prelungite. In ciuda acestor aplauze, care i-au facut pe muzicienii ravasiti sa zambeasca, M.O.P.A. nu s-au mai intors pe scena pentru bis, spunand si aratand tot ce aveau, intr-o maniera definitiva si ireversibila.

Playlist-ul serii a fost urmatorul:

1. 'Page Of A Dictionary'
2. 'Amen'
3. 'Anchorage'
4. 'After You'
5. 'Ode To Silence'
6. 'Die For Me (If I Say Please)'
7. 'Broken Army'
8. 'I Am An Island'.

Shesdead sunt o aparitie destul de recenta in cadrul scenei underground, reusind insa sa obtina insa un nivel considerabil de popularitate in scurta istorie de pana acum. In cel mai recent line-up sunt prezenti si doi membri "imprumutati" de la foarte apreciata trupa bucuresteana de gothic metal Tiarra - Tudor (chitara) si John (clape). Creierul trupei este insa, indiscutabil, Shole, un personaj care iata, a trecut treptat, de-a lungul anilor, de la NU metal si alte variatii alternative la metal pur. Evolutia este cat se poate de normala daca luam in considerare stilul vocal al lui Shole, exploatat la randament maxim de genul respectiv.

Refuzand sa se opreasca la death metal sau hardcore, Shesdead isi asuma o libertate stilistica destul de mare, singura regula fiind de a nu cruta nici o secunda timpanul ascultatorului. Brutali si primitivi, acestia lasa un gust metalic in gura, lovind sec, organic, continuu, in orice misca. Muzica nu isi propune nici o finalitate, concentrandu-se pe actul executiei in sine.

Nu e neaparat corect, insa Shesdead nu pot fi analizati fara o comparatie cu Crize. Desi mult mai bruta si voit necizelata, muzica Shesdead este o continuare si aprofundare a sound-ului Crize in momentul dezertarii lui Shole. Acesta a turat la maxim potentialul Crize, nevoia de a trece la o treapta superioara de viteza fiind fireasca. Shesdead sunt mai rapizi, mai seci, mai rai, chiar si prin simplul fapt ca au luat-o de la zero, ajungand la un echilibru stilistic spontan.

Au iesit in prim plan piesele de pe EP, bine selectionate pentru includerea pe acesta. 'The Last Words' ramane deocamdata, de departe, cea mai intensa si complexa compozitie Shesdead. O alta piesa interesanta este '6 AM', care contine versurile de pe 'Evil' a celor de la Crize. Invitata speciala pe aceasta piesa a fost Anda, solista trupei Tiarra, care a trebuit sa inceapa de doua ori, dupa ceva probleme cu microfonul. Concertul s-a incheiat cu prezentarea in premiera a primului videoclip Shesdead, 'Live Fast Die Young'.

Shesdead s-au prezentat cu urmatorul playlist:

1. 'Q'
2. 'Live Fast Die Young'
3. '6 AM'
4. 'Diamonds And Pearls'
5. 'The Red Pill'
6. 'The Last Words'
7. 'Pandora's Box'
8. 'Ghost Of Time'
9. 'The Sun'.

CRONICA: The Pixels si Feeding Fingers @ Control

martie 13th, 2010 | By herminedirt

Evenimentul de aseara, anuntat inca din luna ianuarie, a reusit sa nu dezamageasca deloc asteptarile fanilor, care au fost atrasi in numar mare printr-o promovare intensa si inteligenta, concentrata strict pe folosirea puterii muzicale de o natura aproape mistica detinuta de Feeding Fingers. La aceasta s-a adaugat o combinatie de tehnologie sonora, lumini si proiectii, care a reusit sa foloseasca toate caile de perceptie ale ascultatorilor.

"The Pixels" este un nume care ne pregateste dinainte pentru un impact vizual cel putin la fel de important ca cel auditiv. Proiectiile realizate de Dan Vezentan au fost parte integranta din show, oferind un background (la propriu si la figurat) potrivit si un flux continuu de lumini, umbre si culori, la fel de bogat ca si arsenalul sonor cu care formatia s-a prezentat pe scena. Catalin Rulea, pe care il mai puteti vedea si in promitatoarea grupare indie rock Toulouse Lautrec, si Dan Serbanescu, cei doi frontmani Pixels, sunt doi artisti absolut multifunctionali, ambii folosind alternant sau simultan, dupa caz, voce, chitara, keyboards si alte accesorii de natura electronica si scutind colectivul de cel putin inca doi-trei instrumentisti.

Cu numeroase substraturi si influente, muzica Pixels reuseste sa impace diverse tipuri de public - indie, alternative (in sens mai general), underground (prin piesele repetitive, feedback si anumite elemente psihedelice), mainstream (prin imaginea de ansamblu - ritmata si curata), electro. Piesele sunt desfasurate larg, compozitia este analizata in detaliu, fiecare fraza muzicala este exploatata la maxim. Pixels este o formatie adaptata la cerintele anului 2010, reusind sa incorporeze intr-un mediu deloc lipsit de valente artistice, elemente mecaniciste, robotice, moderne, si oferind un show multimedia complet.

Feeding Fingers si-au inceput show-ul fara prea multe prezentari si politeturi, scufundati intr-un albastru bolnav (din nou luminile). Concertul lor a semanat cu o sedinta de hipnoza in grup, publicul si formatia deopotriva intrand intr-o transa halucinogena deloc neplacuta. Publicul a fost divizat in "eu si ceilalti".

Lasand la o parte impactul cerebral, muzica Feeding Fingers este o bijuterie. Trei oameni, o chitara, un bas, un set de tobe si un microfon sunt toate resursele necesare pentru a crea o muzica atat de vasta. Basistul Kris Anderson a fost cel mai dinamic om de pe scena, simtind din plin punctele culminante, in timp ce Justin Curfman si Danny Hunt au parut niste personaje desprinse dintr-un film de David Lynch. Complet detasat de contextul fizic, Justin s-a folosit atat de firesc de chitara (din nou sunt luate in considerare cele doua dimensiuni - vizuala si auditiva), incat a parut conectat in mod organic de ea.

Justin Curfman este un personaj care reuseste sa foloseasca in scopuri artistice dimensiuni psihologice inaccesibile multora. Muzica are toate elementele pentru a putea fi considerata depresiva si intunecata, insa ea este extirpata din zone ale existentei personale incompatibile cu astfel de termeni. Tocmai de aici isi are sursa acea detasare amortita din muzica Feeding Fingers, care nu cunoaste decat persoana I si a III-a, conturand si consolidand individualitatile pana in punctul in care interactiunea intre ele nu mai este necesara.

Playlist-ul serii a fost alcatuit din 5 piese de pe "Wound In Wall" (2007), 5 de pe "Baby Teeth" (2009) si doua care vor fi incluse pe viitorul material "Detach Me From My Head", care va fi lansat anul acesta:

1. 'Where Mimes Come To Say Goodbye'
2. 'She Hides Disease'
3. 'Is Heaven All That You Hear'
4. 'Manufactured Missing Children'
5. 'Detach Me From My Head'
6. 'I Am A Brutal Little Boy'
7. 'Permission for Sleep'
8. 'Baby Teeth'
9. 'I Can't Breathe'
10. 'Swallow Me'

Bis-ul a fost acordat numai dupa ce formatia s-a convins ca este intr-adevar dorita pe scena.

11. 'Fireflies Make Us Sick'
12. 'No Movement In Water'.

La finalul concertului, Justin a vorbit putin (subliniem cuvantul "putin") despre calatoria spre Romania ("Do you have any idea what we've been through to get here?") si lipsa de somn indusa de aceasta, o stare insa cat se poate de compatibila cu ceea ce reprezinta Feeding Fingers. Una peste alta, formatia a parut multumita de feedback-ul publicului, reciproca fiind si ea valabila.

FOTO: Blazzaj @ Silver Church

martie 12th, 2010 | By herminedirt

Pseudonoise, Astero si Incipient @ Suburbia

martie 10th, 2010 | By herminedirt

Clubul Suburbia a gazduit aseara cea de-a doua etapa a concursului The Battle Of Rocksin, organizat in colaborare cu Rocksin si Studio Attic. Concursul este unul bine-venit pentru scena underground, dand practic posibilitatea oricarei trupe noi si necunoscute sa urce pe scena in compania unui public cu siguranta mai numeros decat daca ar fi organizat concertul pe cont propriu. La acestea se adauga tobe (fara cinele, pedala si premier), amplificatoare pentru bas si chitare, microfoane, sunetist din partea casei si o promovare buna a evenimentului.

Line-up-ul serii a fost format din trei trupe de care majoritatea celor prezenti probabil ca nu auzisera inainte de concert. Toate au fost primite bine de public, care a fost prezent intr-un numar destul de mare, un factor esential in acest sens fiind, cu siguranta, intrarea libera, dar si ora de incepere, prima trupa urcand pe scena putin dupa ora 20:00. Problema orei de incepere este una cu doua taisuri: pe de o parte asigura o selectie calitativa a publicului, destul de putini gura-casca sunt dispusi sa dea bani pe taxi, pe de alta parte ii impiedica de multe ori pe cei cu posiblitati financiare mai reduse sa participe, tocmai din acest motiv.


PSEUDONOISE

Fara o pagina de myspace si cvasi-necunoscuti, Psuedonoise au fost primii, avand misiunea incomoda de a aduce lumea in fata scenei. Au reusit destul de repede, playlist-ul fiind alcatuit exclusiv din cover-uri, si nu orice fel de cover-uri, ci hit-uri bine-cunoscute care se afla cu siguranta, in mod constant, in playlist-urile din Winamp ale tuturor celor participanti. Astfel, Pseudonoise nu s-au sfiit sa abordeze piese precum The White Stripes - 'Seven Nation Army', 3 Doors Down - 'Kryptonite', The Clash - 'Should I Stay Or Should I Go', 'Ugly Kid Joe - 'Everything About You' sau Nirvana - 'Lithium' si mai ales 'Smells Like Teen Spirit'. A impresionat maleabilitatea solistului, care a reusit sa nu falseze pe nici una dintre piese, avand taria de a sustine chiar si infernalul refren de la 'Smells Like Teen Spirit'. La partea instrumentala, din pacate, se putea ceva mai bine, fiind usor de sesizat mai multe ezitari. In rest, Pseudonoise si-au facut datoria bine si au distrat publicul, care nu avea cum sa nu raspunda favorabil la un astfel de playlist.

ASTERO

Desi nici ei nu tocmai cunoscuti, Astero au fost aseara in postura capului de afis. Nu avut nici o ezitare, desi au avut ceva probleme tehnice, premier-ul prabusindu-se pe prima piesa. Concertul a decurs firesc, relaxat iar piesele au destule caracteristici interesante incat sa se imprime chiar si pe memoria ascultatorului aflat la primul contact cu formatia. 'Dimineata', 'Fara Vina', 'Ajutor' si mai ales 'Iacasha' (o reciclare de elemente folclorice prezentata de chitaristul Vlad ca "o piesa care era la origine populara... nu mai este") au impresionat prin combinatia potrivita de funk, momente acustice si heavy distorsion, toate bine slefuite si aranjate in forme pop. Daca la acestea adaugam un nume insiprat cu o sonoritate excelenta, povesti interesante in spatele versurilor si o prezenta feminina agreabila la microfon, rezultatul nu poate fi decat pozitiv.

INCIPIENT

Incipient, veniti din Targoviste (singura trupa "de provincie" a serii), au mizat si ei pe metoda cover-urilor, incepand cu o piesa clasica, 'Die, Die My Darling' (compusa de Misfits, facuta celebra de Metallica). Din pacate, formatia a avut ceva probleme cu tobele la urcarea pe scena, montarea acestora durand mult mai mult decat in mod normal. Iar asteptarea, chiar daca probabil a avut la aspecte de natura tehnica, a plictisit deopotriva publicul, care intre timp se adunase in numar destul de mare, si juriul. Stilul abordat este un metal tipic, fara experimente, gandit si asezat intre cele doua chitare (ritm si solo), cu destule elemente acustice si cu structuri instrumentale clasice. Usoare minusuri in ceea ce priveste melodicitatea cam plastica si versurile, in rest, s-a simtit ca trupa se descurca bine cu instrumentele si are o oarecare experienta, superioara celorlalte trupe.

Desi juriul format din Cosmin Gaspar (Studio Attic), Jaja(club Suburbia), Shole (Rocksin/Metalhead), Ovidiu Hellhammer (Metalfan) si Pixy (Rocksin) a descris seara ca fiind una "foarte echilibrata" si decizia greu de luat, consideram ca trupa castigatoare nu putea fi alta decat Astero, de departe cea mai vie si originala dintre cele trei. Laura, Vlad, Alex si Claudiu au fost fara indoiala pe primul loc atat la interpretare, interactiunea publicului, cat si la prezenta scenica, acestea fiind cele trei criterii luate in considerare. Astero merg asadar mai departe in semi-finala concursului, alaturi de castigatorii primei etape, sucevenii de la Toy Machines.

CRONICA: Toulouse Lautrec @ Deja Fu

martie 9th, 2010 | By herminedirt

Concertul de duminica seara ne-a dat impresia ca ii avem pe Toulouse Lautrec invitati in sufragerie. In lipsa unei scene propriu-zise, formatia a cantat printre mese, amestecandu-se cu publicul si fiind foarte aproape de acesta, la propriu si la figurat. In ciuda spatiului mic si amenajat in mod fortat pentru astfel de evenimente, sonorizarea a fost una excelenta, clubul fiind unul potrivit pentru evenimente de tip underground, care aduna un public mai redus, dar interesat.

Toulouse Lautrec au stat cuminti printre participantii la concert pana putin dupa ora 21:00, cand au iesit din multime, si-au luat instrumentele si s-au desfasurat printre norii de fum si mirosul de bere, specifice unui pub de proportii reduse. Doua becuri slabe au fost singura sursa de lumina asupra scenei imaginare, intreaga atmosfera creand o stare de somnolenta care a inlesnit receptivitatea privitorului, realizand o legatura directa intre formatie si public.

Dupa doar cateva piese, membrii trupei ne-au invitat afara, pentru a urmari show-ul celor de la Crispus, care s-au jucat cu focul in curte, sub privirile atente ale publicului, care a parut sa guste show-ul, exprimandu-si admiratia prin aplauze si repici de genul "astia sunt nebuni". Cei ramasi inauntru au putut vedea umbrele spectacolului de afara pe tavan si pereti, in timp ce din boxe Godsmack si Red Hot Chili Peppers s-au luptat cu scrasnetele tramvaielor de pe Ferdinand - o zona destul de neobisnuita pentru un club de gen. Dupa ce publicul a revenit, membrii trupei au mai asteptat cateva minute bune, dand chiar impresia ca au uitat ca trebuie sa mai si cante.

Cheia muzicii Toulouse Lautrec este superba constructie realizata de cele doua chitare. Edificiul sonor este pus la punct cu maxima atentie de cei doi arhitecti, nici o nota nu este in plus sau unde nu trebuie. Trecand printr-o multitudine de stari, schimbandu-si rolul reciproc, in mod succesiv (solo/ritm), cele doua instrumente inconjoara piesele, oferindu-le un finisaj elegant. Chitara se agata foarte bine si de voce, cele doua suprapunandu-se perfect in numeroase randuri. Acesta este, de altfel, deja unul dintre trademark-urile formatiei - si este ceva sa vii cu elemente muzicale proprii si reprezentative la nivelul de trupa incepatoare.

Trecand peste chitare, care castiga imediat auzul, avem un bas foarte greu, care curge in fundal, solidificandu-se in planul secund si vibrand din spatele fiecarei masuri. Tobele nu sunt nici ele de neglijat - nu le mentionam din dorinta de a lua fiecare instrument in parte ci pentru ca, in multe randuri fac diferenta, refuzand sa adopte ritm-ul sterp care defineste cele mai multe creatii indie, fiind reale, deloc mecanizicizate, si foarte instabile - in sensul bun, impunand structuri care rup monotonia si destule odd-time-uri.

Ca imagine, si nu numai, Toulouse Lautrec seamana putin cu regretatii Tep Zepi, fiind la ora actuala una dintre acele formatii pe care "trebuie sa le vezi". Segmentul de public este si el unul similar iar muzica, desi nu putem spune ca are vreo legatura directa, este pe aceeasi lungime de unda.

Mereu activa, cu o densitate ridicata, muzica Toulouse Lautrec termina tot ce are de spus in maxim 4 minute. Destul de simple cat sa fie accesibile si destul de complicate cat sa nu fie banale, piesele se strecoara printre limitele stilistice si de nomenclatura, reusind sa-si pastreze naturaletea. Avem de-a face cu o formatie tanara, sincera, capabila si bine intentionata. De la acordurile semi acustice din debutul piesei 'Apartman' si pana la pedala de distors calcatat fara mila in 'Son Of Jorel', simtim o vibratie pozitiva si nu vedem nici un motiv pentru ca aceasta sa isi opreasca propagarea.

Toulouse Lautrec ne aduc aminte de unde a pornit muzica indie si ce a seminificat acest termen la inceput, inainte de marea MTV-izare si avalansa de accente britanice fabricate in serie si zambete cu dinti falsi. Sunt autentici, vii si canta chiar aici, sau acolo.

CRONICA: Einuiea si Abis @ Clubul Taranului

martie 6th, 2010 | By herminedirt

No.3 a trecut prin multe incercari de-a lungul timpului, reusind, pana acum, sa gaseasca solutii in cele mai multe din cazuri. Insa cand uiti bateria de la camera video acasa... Esti pus la perete, fata in fata cu muzica si fara posibilitate de scapare. Astfel, imprejurarile ne-au determinat sa contemplam mult mai atenti o superba manifestare de vitalitate contemporana, o demonstratie artistica experimentala, extrema si, de la un punct, exclusivista.

Am minti daca am spune ca ne-am simtit in largul nostru. Un public destul de in varsta, sau cel putin matur, care a stat jos, o atmosfera diferita de evenimentele la care participam de obicei. Dar s-a simtit cineva in largul lui? Dincolo de pasivitatea aparenta, am fost cu totii incoltiti de sunete, pusi fata in fata cu un Abis (un nume perfect ales, iata) care nu vrea sa ne cunoasca. Fiecare s-a tinut strans de scaunul lui in timp ce localul a intrat intr-o expansiune incontrolabila, golul intern raspunzand spontan celui din muzica Abis.

Primii au urcat pe scena cei de la Einuiea, o formatie care isi anunta caracterul neobisnuit inca din nume. Muzica prezentata de cei patru muzicieni desavarsiti a fost una atmosferica, semi-instrumentala, cu influente orientale si instrumente exotice precum baglamas si kazoo. In prim plan a fost insa colectia de fluiere a lui Calin Torsan, foarte meticulos pe presul sau asezat inspre marginea scenei. Solistul George Turliu (care s-a ocupat si de instrumentele exotice mentionate mai sus) s-a aflat undeva in planul secund, linia sa fiind un fel de backing vocals - fara nici o voce principala. Chitara s-a aflat si ea in spate, pastrand acelasi ton si sunet si tinand in picioare, in lipsa basului, structura piesei.

Intunecata, lasand in urma notiunile de pesimism si optimism, de cald si rece, muzica Abis aduce in primul rand aminte de sound-ul Bristol gen Portishead: elemente electronice, beat-uri trip-hop, slow si heavy, o solista care aduce aminte de Beth Gibbons atat prin posibilitatile vocale cat si prin prezenta scenica - introvertita si statica. De mare efect in angrenajul trupei este folosirea tobelor (mai rare in muzica de gen) - acestea facand ordine in structura pieselor si dand forta compozitiilor. Pentru ca tobele mentin beat-ul, percutionistul mexican Juan Carlos Negretti (pe care il regasim si in line-up-ul Einuiea) are mana libera la improvizat.

Creierul trupei este, indiscutabil, Costin Dumitrache, un chitarist care reuseste sa imbine foarte frumos si productiv influentele "clasice" cu experimente sonore. Aceasta combinatie de clasic si modern a fost exprimata vizibil in cover-ul 'Whole Lotta Love', celebra piesa a celor de la Led Zeppelin suferind o operatie radicala, in urma careia i se descopera posibilitati estetice nebanuite. Ascuns in spatele mixer-ului, Costin pare sa coordoneze miscarea intregii trupe, pasajele de chitara fiind trademark-ul muzicii Abis. Atat Costin cat si solista Marina Gingirof sunt, prin atitudinea lor anti-vedeta, in deplina armonie cu ceea ce transmit piesele.

Show-uri live (sau mai bine zis cu public) foarte rare, o atitudine scenica lipsita de orice comunicare cu publicul, o muzica creata si interpretata intr-o lume proprie, pe care avem privilegiul sa o privim dar cu care nu avem nici o sansa sa interactionam - Abis dezbraca muzica de orice e redundant si non-muzical, Abis reduc totul pana aproape de absurd, ajungand intr-o stare pura si naturala.

Desi nu a petrecut foarte mult timp pe scena, unul dintre oamenii care au contribuit din plin la reusita evenimentului a fost poetul Chris Tanasescu. "Poet" este un termen putin cam pretentios - Chris Tanasescu este un om care trece dincolo de limitele artei, reinventand aceasta notiune si reinventandu-se pe sine. Chris a torturat si dezintegrat cuvintele prin sunete demne de Mike Patton, a indoit limbajul, l-a reinventat, i-a acordat un nou sens tocmai privandu-l de inteles. Performance-ul sau este greu de redat in cuvinte, pentru ca nu a folosit cuvinte. Razboiul impotriva vocabularului odata incheiat, Chris s-a retras in spatele scenei, adunand literele sfaramate de pe jos si facand un backing vocals de exceptie pe prima piesa. Dupa care a parasit scena, reluandu-si locul la masa, de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

Am avut placerea de a viziona, inainte si dupa concert, dar si in timpul acestuia, secvente din filmul "7-11=3", realizat de chitaristul trupei Abis, Costin Dumitrache. Imaginile au fost foarte bine intercalate, completand prestatia de pe scena in ceea ce putem numi un adevarat happening de arta contemporana.

CRONICA: Highlight Kenosis @ Mojo

martie 5th, 2010 | By herminedirt

Highlight Kenosis au facut aseara o scurta trecere in revista a activitatii de pana in prezent, urmand sa intre intr-o pauza pe termen nelimitat. Varianta oficiala este ca Oana, Matei, Dan si Adi se retrag pentru a lucra la urmatorul album, ramane de vazut insa cat din aceasta declaratie este adevarata. Oricum, dupa toate probabilitatile, vom mai vedea HK pe scena, concertul fiind unul prea relaxat si complet lipsit de accente dramatice pentru a fi o despartire permanenta. Cel mai probabil, HK vor reveni pe scena undeva spre sfarsitul anului (sursa neoficiala).

Dupa un soundcheck destul de tensionat, cu unele probleme tehnice care au cam incins spiritele, formatia a avut timp sa se calmeze, revenind putin dupa ora 22:00 pe scena. Concertul a curs apoi calm, intr-un decor propice, cu un sunet bun si un joc de lumini care s-a inteles foarte bine cu output-ul amplificatoarelor. Participarea a fost una nu tocmai extraordinara, publicand compensand insa prin entuziasmul aratat de cei din fata.

Playlist-ul a fost alcatuit din doua parti. In prima, formatia a interpretat in intregime albumul "Glowing", chiar in ordinea de pe CD:

1. 'Empty Dreams'
2. 'Glowing'
3. 'Final Warning'
4. 'It Wasn't Love'
5. 'I Found Myself In You'
6. 'A Drop Of You'
7. 'Flying Machine'
8. 'Thank You For Leaving Me'

A urmat un scurt moment de pauza, timp in care cel de-al cincilea membru HK, laptop-ul, ne-a adus aminte de mai vechea 'Ouverture', dupa care s-a intrat in cea de-a doua parte a concertului, introdusa de Oana ca "cel de-al doilea album".

9. 'There Is No Secret'
10. 'Change The World'
11. 'Interludio'
12. 'I Wish You Felt The Same'
13. Free From Agony'
14. 'Loving A Ghost'

Aceasta ultima parte, incheiata prin vechiul 'Outro', ar fi putut fi mult mai vasta, compozitiile post-"Glowing" fiind destule la numar. De altfel, impresia a fost ca, pentru un "ultim concert", playlist-ul ar fi putut ceva mai generos, buna idee de a prezenta in intregime albumul "Glowing" fiind eclipsata de neincluderea in partea secunda a unor piese foarte bune.

S-a revenit si pentru un bis pe fuga, fiind reluata piesa 'Flying Machine', una dintre preferatele formatiei si publicului deopotriva. Membrii trupei s-au retras apoi, dupa o prezentare succinta a componentei si o reverenta, nimic neobisnuit pentru un final de show HK. Inca o data, atmosfera a fost mult prea destinsa si relaxata pentru o retragere completa din activitate, asa ca noi mergem pe varianta oficiala de "pauza", chiar daca motivele acesteia sunt, probabil, ceva mai diverse. Destinderea a fost atat de mare incat atat Matei cat si Oana au facut cateva greseli minore, dar sesizabile.

Ultimul concert a prins HK, paradoxal, intr-o formula foarte sudata. Dan Alexandru si Adi Sardi intervin vizibil in atmosfera si structura pieselor, dand o nuanta mult mai metal, aceasta fiind, de altfel, comunitatea in care HK se afunda tot mai mult, renuntand in mare parte la usoarele elemente mai "alternative" abordate pe piesele initiale. Dan a parut ca se simte foarte bine in spatele tobelor, lovind fara mila in toate directiile, in timp ce Dan a improvizat mult si foarte bine, propunandu-si, parca, sa foloseasca toate casutele de pe grif.

Highlight au fost o formatie pe care am sustinut-o inca de la formare, fiind impresionati de sound-ul puternic, distinctiv, minutios, personalitatea emanata de membrii trupei si solo-urile absolut din alta lume. Dupa Tep Zepi sau Dekadens (alte formatii pe care le-am promovat intensiv), iata ca si HK arunca prosopul inainte sa fie intr-adevar cazul - ce-i drept, cu sperante de revenire. Noi ii asteptam tot aici, cautand in continuare formatii autentice printre clonele de plastic si sperietorile de ciori care ne mint ca ne canta muzica. Si noi credem ca ne place.

CRONICA: Toulouse Lautrec si Grimus @ Clubul Taranului

martie 1st, 2010 | By herminedirt

Grimus au oferit aseara un nou show multimedia de exceptie, pregatit, aranjat si executat cu atentie maxima la fiecare detaliu. De la vestimentatie si lumini, pana la atmosfera calda dar destul de distanta incat sa nu spulbere aura de mister, nimic nu a fost neglijat, totul decurgand conform asteptarilor - adica perfect. Grimus dovedesc o placere de a canta atat de pura si dezinteresata incat au parut niste copii rataciti in Bucurestiul negru si trist, vegheat din umbra de ochiul critic al fanilor nemultumiti de propriile vieti.

In deschidere s-au jucat cu instrumentele cei de la Toulouse Lautrec, prezentand variatiuni pe tema indie-rock. Destinsi, relaxati, insa complet stapani pe situatie, cei patru au captat atentia printr-o prima melodie cantata in limba franceza, continuand apoi intr-un stil ritmat, usor retro, foarte apreciat de public.

Muzica celor Toulouse Lautrec este vioaie si alunecoasa: exact cand crezi ca ai prins-o, realizezi ca intre timp a ajuns in cu totul alta parte. Piesele sunt construite pe structuri standard, dar nu se sfiesc sa vina cu ruperi de ritm sau masuri mai neconventionale, fara a parasi insa in totalitate terenul sigur al indie rock-ului. Cele doua chitare, cu un sound vintage, reusesc sa lucreze impreuna foarte frumos si productiv, creand un sunet de ansamblu care reprezinta mai mult decat doar suma partilor.

Grimus sunt pe val. Trec printr-o perioada impermeabila la impulsuri externe, foarte productiva din punct de vedere muzical. Aseara, ne-au cantat nu mai putin de 20 de piese, cu o placere vizibil cel putin la fel de mare ca cea a publicului, intr-un concert mult peste media de timp practicata in general la concertele bucurestene. Muzica Grimus este de o complexitate sonora atat de mare incat este greu sa nu gasesti, din avalansa de note, elemente care sa iti placa (sau displaca). Fiecare instrument vrea sa spuna ce are de spus, incearca sa iasa in fata, totul fiind tinut la un loc de un echilibru instabil.

Playlist-ul a fost alcatuit, in cea mai mare parte din piese noi (10), care vor face obiectul urmatorului album al trupei, planuit pentru acest an. Alaturi de acestea au mai fost interpretate 8 piese de pe "Panikon", una pre-"Panikon" si un cover:

1. 'Addiction'
2. 'Face The Light'
3. 'Time To Be Good Friends'
4. 'Satellites'
5. 'Different Coloured Shoes'
6. 'Ready For It'
7. 'Cave'
8. 'Fingerprints'
9. 'The Hell I'm In'
10. 'Confused'
11. 'Attracted'
12. 'Promise'
13. 'Solitude'
14. 'True Love Waits' (Radiohead cover)
15. 'Confronting Mara'
16. 'Insanity'
17. 'Backseat Driver'
18. - ['Piesa cu acordaj diferit']
19. 'Fractured'
20. 'In A Glimpse'.

Ultimele patru piese din lista au fost cantate la bis (desi erau trecute deja pe foile cu playlist-ul). Inainte de acestea, chitaristul Cristian Csapo a oferit momentul serii, adresand multimii o intrebare retorica care a starnit rasul: "Am observat ca, in aceasta tentativa de a ne readuce pe scena, s-au auzit mai mult barbatii... Ce pula mea inseamna asta?!"

Printre cele mai reusite momente ale serii au fost 'The Hell I'm In', cantata de Bogdan foarte aproape de public, 'Solitude', la fel de "catchy" desi intr-o varianta mult mai dansanta si bineinteles hit-urile 'Backseat Driver' sau 'In A Glimpse', pe care formatia si-a obligat fanii sa faca sarituri sincronizate. Piesele noi pastreaza, in principal, abordarea de pe "Panikon", contextul muzical fiind similar, desi deja ne despart doi ani de albumul de debut. Se experimenteaza, fireste, ceva mai mult, se iau in calcul unele directii noi, dar, in principiu, se incearca o cizelare si perfectionare a sound-ului, fara deplasari majore de continut. Muzica Grimus ramane in continuare in penumbra, la jumatatea comoda dintre optimism si pesimism.

Despre conditiile de desfasurare nu sunt foarte multe de spus. Clubul Taranului este un local care poate fi lejer catalogat drept "profesionist", combatand conceptul de "pivnita interbelica" abordat de multe dintre cluburile de muzica "underground". La capitolul sonorizare nu au existat probleme in afara de volumul vocii lui Bogdan Mezofi, care ar fi trebuit ceva mai tare. Publicul a fost prezent intr-un numar destul de mare incat sa asigure un feedback bun pentru spectacolul de pe scena.

O seara de sambata agreabila asadar alaturi de doua formatii care s-au vazut, s-au placut, au placut, si vor imparti din nou scena luna viitoare, de aceasta data la Cluj. Inainte de concertul de aseara cei de la Grimus au avut amabilitatea sa stea putin de vorba cu noi, rezultatul fiind un interviu pe care vi-l vom prezenta cat de curand.

CRONICA: Subscribe, Guilty Parties, Grupul de Rezistenta si Vita de Vie @ Fabrica

februarie 27th, 2010 | By herminedirt

Ca de fiecare data cand este vorba de Bring The Noise, evenimentul de aseara s-a desfasurat la un inalt nivel calitativ, atat in ceea ce priveste aspectele organizatorice, cat si spectacolul de pe scena. De altfel, trupa Subscribe a dedicat intregul concert lui Dj Hefe, un om fara de care nu am fi vazut niciodata nume ca 25 Ta Life, Born From Pain, Sick Of It All, Deftones, NOFX, Madball, No Use For A Name sau Faith No More sau, evident, Subscribe, in Romania.

Desi ne asteptam la o avalansa de fani Vita de Vie + Subscribe, Fabrica a ramas destul de gol pana in jurul orei 21:00, cand Subscribe au urcat pe scena, vizibil afectati de atmosfera apatica. Altfel, conditiile au fost unele excelente, Fabrica fiind pregatit si decorat ca pentru o manifestare in stil pur underground.


SUBSCRIBE

Cu mai bine de 10 ani de activitate in spate si concerte sustinute in fata a zeci de mii de oameni la cele mai mari festivaluri din Europa, Subscribe nu au dat un randament scazut desi au cantat pe strada 11 Iunie nr. 50, in fata a cateva sute de oameni. Zgomotul ultimelor tramvaie care se chinuiau catre depou prin transeele bucurestene a parut o mangaiere pe timpan pe langa muzica exploziva a celor de la Subscribe, fara jumatati de masura si fara momente in care sa iti tragi respiratia. Sinceri, deschisi, cantand vizibil din placere si traind fiecare nota, ungurii au incercat din rasputeri sa interactioneze cu multimea, reusind, pana la urma, prin eforturile sustinute ale solistului Máté Tilk.

Impresiile de dupa show-ul au oferit de Subscribe au fost unanim pozitive. Fiecare a luat din muzica trupei ce i s-a potrivit, varietatea de stiluri fiind topita in metalul incins improscat din amplificatoare. De la NU-metal la hardcore, de la pattern-uri pop la elemente experimentale, nimic nu a fost fortat pentru o formatie care stie exact cum si ce are de facut pentru a atinge punctele sensibile ale ascultatorului.

GUILTY PARTIES

Dupa zece minute de pauza, Subscribe au revenit pe scena pentru un scurt tribut Rage Against The Machine, fara clape si cu o singura voce. Publicul a fost de aceasta data mult mai receptiv, toata lumea cantand clasicele refrene 'Guerrila Radio', 'Killing In The Name' sau 'Bulls On Parade' iar solistul Máté Tilk stand mai mult in public.

Fidelitatea redarii sunetului RATM a fost atat de ridicata incat aproape ca am uitat ca participam la un concert de cover-uri. De la dread-uri si voce pana la solo-urile de chitara, totul s-a potrivit perfect cu resursele Subscribe. Rar ni s-a intamplat sa mai vedem un tribute-band atat de firesc, pastrand intacte piesele fara a face nici un fel de efort.

GRUPUL DE REZISTENTA

Brugner, DJ Dox, DJ Undoo, Stoe Toxxic, K-GULA si Naighba au fost protagonistii celui mai delicat moment al serii. "Vad ca nu prea ne potrivim" a fost fraza prin care Brugner a anticipat ceea ce se va intampla. In afara de cateva persoane izolate, majoritatea celor prezenti au privit cam suspiciosi rimele spuse pe ritmuri incopatibile cu headbanging-ul. "Si noua ne place rock-ul" si alte fraze de gen nu au ajutat nici ele prea mult, nici macar renuntarea la playlist-ul pregatit si cantarea unor piese mai cunoscute din repertoriul rap romanesc nereusind sa incalzeasca atmosfera. Pana la urma, Grupul de Rezistenta a lasat-o balta si s-a retras aproape fara aplauze.

Initiativa organizatorilor de a include artisti hip-hop intre Subscribe si Vita de Vie este una laudabila, insa sortita esecului. Consumul la scara larga al muzicii hip hop de catre o categorie pe care nu e nevoie sa o mai descriem, ii face pe multi sa fie reticenti fata de acest gen, fara exceptie, desi aseara au fost prezenti cativa artisti underground cu idealuri apropiate de comunitatea alternativa. Brugner si-a exprimat, de altfel, aprecierea fata de Subscribe, in timp ce Naighba a fost in primele randuri la Vita de Vie. Una peste alta, Grupul de Rezistenta a facut un show agreabil, reusind sa se descurce foarte bine in niste conditii destul de tensionate.

VITA DE VIE

Vita de Vie au incheiat seara, privind Fabrica de sus in jos, de la inaltimea unei trupe care si-a inventat propriul stil, canta impreuna de aproape 15 ani, a trecut prin mainstream, a trecut prin underground, fara a-si face obligatii insa fata de nici una dintre parti. Iata ca, in 2010, Vita de Vie au curajul si dreptul sa declare, referitor la urmatorul album, ca este in primul rand important ca acesta sa placa formatiei, si apoi fanilor.

Ca in cazul oricarei formatii cu un trecut intens in activitate, playlist-ul a fost o placere, trecand prin toate cele sase albume lansate pana in prezent, oferind astfel si o imagine de ansamblu asupra evolutiei muzicale. De la 'Ozosep', cu un sound punk rock de mult lasat la o parte, pana la hit-urile (in adevaratul sens al cuvantului) 'Basul Si Cu Toba Mare' ("Si acum destul pentru noi, sa mai cantam si pentru voi.")sau 'Sunetul Mai Tare', si pana la experimentele acustice pop/post-grunge de pe cea mai recenta realizare, 'Egon'.

Desi pot fi considerati deja "veterani", Vita de Vie raman foarte populari printre cei cu varsta sub 20 de ani, asemenea altor trupe "batrane" care sunt la inca la moda prin cluburile bucurestene - Timpuri Noi, Altar, ZOB etc.

Concertul s-a terminat dupa ora 1:00, dar concluzia serii, pe care nu o putem ignora, a fost una care nu are nici o legatura cu acesta : in Bucuresti nu se mai poate merge pe jos noaptea. Noaptea, Bucurestiul apartine cainilor si taxi-urilor. Iubitorii de caini circula, pe de alta parte, doar ziua, doar prin zone "bune" si doar cu masina - prin geamul masinii totul arata altfel.

CRONICA: The Division Of Joy @ Control

februarie 21st, 2010 | By herminedirt

The Division Of Joy reprezinta o initiativa laudabila si cat se poate de interesanta, o miscare, ceva nou, in cadrul scenei bucurestene. Un tribute-band atipic, care a reusit sa gaseasca echilibrul: departe de a fi o imitatie vulgara a stilului si atitudinii Joy Division, pastreaza intacta acea aura intunecata si neclara fara de care muzica lui Ian Curtis & co. si-ar pierde sensul. Numele este si el foarte bine ales, semnificand tocmai ca avem de-a face cu Joy Division, dar nu chiar. Aceleasi elemente, acelasi sens al frazei si acelasi rezultat, dar intr-un aranjament usor modificat.

Line-up-ul The Division Of Joy este unul perfect, mijloacele facand din plin fata scopurilor. La bas il avem pe Augustin, care a luat o pauza de la indie-pop-ul standardizat al celor de la The Amsterdams, dovedindu-si abilitatile tehnice. Muzica Joy Division este una care scoate in evidenta, in primul rand, basul, iar Augustin s-a achitat din plin de datorie, ajutat de o paleta larga de efecte, mai rar vazuta la un basist. La tobe, Andrei a reusit sa pastreze simplitatea seaca si aproape mortuara a percutiei, fara complicatii inutile.

La chitara - Janin Pasniciuc, un personaj reprezentativ pentru underground-ul bucurestean, atat ca muzician cat si ca sunetist. Un chitarist complet, entuziast, cu un stil propriu foarte bine definit dar totodata deschis la experimente, si cu o deosebita viziune muzicala, altfel spus, omul perfect pentru o asmenea initiativa. Plin de energie si identificandu-se cu piesele, Jan a reusit, ca de obicei, sa stoarca destul noise si feedback din amplificatoare incat macar doi-trei ascultatori din public sa strambe din nas.

Si in fine, solistul - marea curiozitate a serii, pentru cei care nu aveau habar cine si cum sunt The Division Of Joy. Va semana cu Curtis? Il va imita? Va incerca sa-i redea miscarea scenica? Va modifica partea vocala?

Nu. Gabi Andries, in varsta de 45 de ani si cu un fizic total opus lui Curtis, a fost cel caruia i-a fost incredintat microfonul. Sobru, disciplinat si cu o voce 100% à la Curtis, acesta a parut, din nou, cea mai buna varianta posibila pentru functia respectiva. Accentul a fost pus exclusiv pe muzica, si nu pe o redare seaca a trasaturilor plastice si un transplant fals de identitate.

Playlist-ul serii a fost unul scurt si nu a inclus piesa pe care (probabil) o asteptau cei mai multi - 'Love Will Tear Us Apart', care era trecuta pe foaie, insa a fost pastrata pentru un bis care nu a mai fost cerut. Nu pentru ca publicul nu ar fi gustat concertul, ci pentru ca muzica respectiva nu atrage personalitati prea exuberante, ci mai mult contemplative. Acestea au privit concertul din colturile intunecate ale clubului, reactiile chimico-muzicale fiind mai mult de natura interna.

1. 'Transmission'
2. 'Digital'
3. 'Disorder'
4. 'She's Lost Control'
5. 'Isolation'
6. 'Atmosphere'
7. 'Dead Souls'
8. 'Shadowplay'
9. 'Day Of The Lords'
10. '24 Hours'
11. 'Warszaw'

Punctul culminant al serii a fost 'Day Of The Lords', o piesa prezentata de Gabi ca una "foarte grea", afirmatie ce poate fi interpretata in mai multe feluri. Cu o vibratie aproape metal si un Jan atotputernic, piesa a refuzat sa ramana pe scena, rascolind sistemul nervos central al tuturor celor participanti si jucand "de-a v-ati ascunselea" cu gandurile mai sumbre tinute la pastrare in straturile inferioare ale constiintei. 'Digital', 'Dead Souls' sau 'Warszaw' au fost alte momente care merita subliniate.

La capitolul sonorizare, nu au fost probleme, Control-ul fiind, ca de obicei, un loc in care poti sa vezi si sa auzi ce se intampla pe scena. Vocea ar fi trebuit ceva mai tare, dar acestea sunt detalii minore care nu au afectat calitatea show-ului. Participarea a fost una medie - nu a dezamagit dar se putea mai bine pentru o seara de sambata. Intregul eveniment a fost bine organizat, atmosfera fiind una compatibila cu muzica, proiectiile realizate pe toti peretii din club dand un efect aproape sinistru.

Muzica Joy Division se dezvolta malign, profitand de orice punct slab al ascultatorului. Nascuta in peisaje sterse, uriase, izolate, neprietenoase, dureros de constienta de trecerea timpului si mereu treaza, se identifica pefect cu individualitatile obosite, ratacite in metropola cenusie in subteranul careia se regaseste si clubul Control. Desi creata intr-un spatiu deschis, muzica sufera de claustrofobia propriului corp, purtat din inertie prin labirintul urban si casant, vulnerabil la orice impuls extern.

Noroc ca vremea s-a imbunatatit vizibil in ultimele zile, altfel concertul de aseara ar fi putut produce efecte imprevizibile intr-un psihic slab, propagandu-se printre circumvolutiunile cerebrale cu furia efectului-fluture. Singuratatea se raspandeste ca o ciuma in multimea de pe strazile Bucurestiului. Diferenta de mentalitate apare in urma constientizarii acesteia.

"I guess you were right, when we talked in the heat,
There's no room for the weak, no room for the weak,

Where will it end? Where will it end?
Where will it end? Where will it end?"