CRONICA: Coma Light @ Control

mai 29th, 2010 | By herminedirt

A trecut un an de zile de cand nu i-am mai vazut pe cei de la Coma, insa concertul din Control nu a prezentat nici o ruptura vizibila. Concertul a decurs firesc, singura mentiune a pauzei care parea sa nu se mai termina fiind facuta in gluma, de DJ Hefe. In rest, s-a cantat, s-a facut chiar si pogo pe o piesa, seara fiind primita cu mult entuziasm de vechii si noii fani Coma, dornici de a revedea la treaba deja clasica trupa bucuresteana.

Entuziasmul din public s-a aflat la cotele maxime admise, pentru un concert acustic. Desi conceptul "Coma Light" este unul foarte bine pus la punct, poate ca pentru revenirea pe scena bucuresteana, Coma ar fi trebuit sa prezinte un show electric, pentru descarcarea energiilor negative acumulate in aceasta pauza. De altfel, pe una din piese s-a facut si pogo, dupa o initiativa, mai in gluma, mai in serios, a trupei de a crea un "wall of love" intre fani (in opozitie cu "wall of death", fiind vorba de un concert unplugged), care a "degenerat". Si pe scena au existat miscari deloc "acustice".

Au trecut deja mai bine 10 ani de cand Coma isi desfasoara activitatea. O activitate intensa, plina de evenimente notabile, printre care deschiderea concertului Deftones sau colaborarea cu Bill Gould, basistul trupei Faith No More. Coma au fost printre primele trupe "alternative" din Romania, incercand si reusind, intr-o mare masura, sa schimbe mentalitatea unui public care nu avusese pana atunci contact cu acest tip de muzica, decat la televizor.

Un aspect pe care multi il simt insa putini il declara, este ca vechea garda underground imbatraneste, incet dar sigur. Desi maturizarea duce, in cele mai multe cazuri, la un rafinament muzical, anumite unghiuri si perspective se degradeaza ireversibil odata cu trecerea timpului. Ne uitam la noile curente muzicale cu atitudinea "nu mai este ce-a fost odata", insa trebuie sa avem in vedere faptul ca si NU-metal-ul, de pilda, a fost tratat la fel, devenind intre timp "clasic". Aceasta este, de altfel, cea mai palpabila dovada a imbatranirii: trupe si albume inovatoare, revolutionare, momentele la care am fost martori directi, toate au fost arhivate, bagate la dosar cu eticheta "clasic".

Concertul din Control a inceput putin inainte de 23:00, dupa un DJ-set oferit de Hefe, in care a predominat hip-hop-ul (Hefe a incercat intotdeauna o reconciliere intre hip-hop si rock, genuri ce nu se inteleg deloc bine in Romania). Formatia s-a confruntat cu mici probleme tehnice pe prima piesa, iar sonorizarea, per ansamblu, a fost putin cam neclara. In rest, totul a decurs conform planului, asa cum s-a intamplat si cu celelalte concerte din cadrul excelentei serii initiate de Control, "CTRL Acoustic Sessions".

Playlist-ul a fost identic cu cel din editiile trecute de "Coma Light".

01. 'Stai'
02. 'Mai Presus De Cuvinte'
03. 'Bizz'
04. 'Hectic'
05. 'Daddy'
06. 'Culori'
07. 'In Mine In Soapta'
08. 'Morphine'
09. 'Un Loc Sa Ajung'
10. 'Coboara-ma In Rai'
11. 'Blestem'
12. 'Canta-mi Povestea'.

Dupa 'Blestem', un inedit cover Maria Tanase, formatia a parasit scena, fiind chemata insistent la bis. Pentru final, a fost pastrata 'Canta-mi Povestea', compozitia acustica definitiva a celor de la Coma, care a fost executata doar cu bas si voce. De fapt doar cu bas, Catalin Chelemen cantand cateva versuri si lasand in rest piesa pe seama publicului. Dupa 'Canta-mi Povestea', publicul a continuat sa aplaude minute bune insa formatia nu a dorit sa mai adauge inca un track repertoriului standard "Coma Light", iar muzica bagata in boxe a dat stingerea.

"Coma Light" este un eveniment atent pregatit, piesele fiind mult mai vulnerabile in varianta acustica, fara back-up-ul oferit de distorsion. Un rol esential in acest tip de manifestare Coma il are solistul Dan Costea, care acopera toate golurile latente din versiunile remodelate ale pieselor. Una dintre cele mai mari reusite ale acusticelor Coma este colaborarea dintre cele doua chitare.

Fireste, s-a umblat serios la structura si compozitia pieselor, pentru ca acestea sa poata fi prezentate intr-o maniera unplugged. Daca 'Mai Presus De Cuvinte', 'Morphine' sau 'In Mine In Soapta' sunt la baza acustice si usor de redat in acest fel, track-uri gen 'Coboara-ma In Rai, 'Bizz' si mai ales 'Hectic' au fost reconstruite de la zero, rezultatele fiind niste piese aproape noi.

Se pare ca in cele 12 luni de pauza, Coma nu au stat degeaba. Ne-au prezentat aseara un scurt fragment dintr-o piesa noua, anuntandu-ne ca au inceput lucrul la cel de-al treilea Coma. Tinand cont de antecedentele trupei (in 2003 anuntau ca au terminat lucrul la albumul "Nerostitele", care pana la urma a aparut de abia in 2006), nu ne asteptam sa il ascultam prea curand, dar tocmai aceasta distanta intre doua albume succesive Coma (5 ani intre primele doua, deja 4 ani trecuti de la cel de-al doilea) garanteaza valoarea materialelor.

CRONICA: Luna Amara @ Clubul Taranului

mai 23rd, 2010 | By herminedirt

Luna Amara au concertat vineri seara la Clubul Taranului din capitala, in fata unui public mai redus decat de obicei, o parte dintre bucuresteni fiind probabil plecati la atractivul festival Iarmaroc, in cadrul caruia si Luna Amara urmau sa cante a doua zi. Clujenii au inceput in jurul orei 23:00, cu o intarziere de o ora, in timp ce trupa maghiara Real Lies, care ar fi trebuit sa cante in deschidere, nu s-a mai putut prezenta. Ambele inconveniente au avut la baza infrastructura de transport din Romania: trenul cu care Sorin Moraru a venit in capitala a intarziat, in timp ce Real Lies au avut probleme cu masina, oprindu-se la Arad, de unde nu au avut cu ce sa ajunga in timp util in Bucuresti.

Playlist-ul serii a fost unul generos:

01. 'Asfalt'
02. 'Luni De Fiere'
03. 'Lume Oarba'
04. 'Albastru'
05. 'Oras'
06. 'Versus'
07. 'In Cercuri'
08. 'Somn'
09. 'Chihlimbar'
10. 'Downtown Jesus'
11. 'Rosu Aprins'
12. 'No Return'
13. 'Dizident'
14. 'Intunecare'
15. 'Ego Nr.4'
16. 'Bathtub Glory'
17. 'Happiness Provider'
18. 'Ciudat'

Bis:
19. 'Loc Lipsa'
20. 'Folclor'.

In absenta unui public numeros, concertul a fost destul de calm si intim. Nu au existat miscari serioase nici pe scena, nici in public, toata lumea concentrandu-se asupra muzicii. Doar trei piese au reusit sa creeze ceva haos si pogo in public: 'Dizident', care a generat o convulsie spontanta, si cele doua track-uri interpretate la bis, 'Loc Lipsa' si 'Folclor', de care formatia nu a scapat desi era ora 01:00 si Mihnea Ferezan ramasese fara o coarda la chitara.

Luna Amara au avut si doi invitati, ambii reusind sa iasa in evidenta si sa dea un suflu nou melodiilor, lucru simtit si apreciat si de public. Primul a fost exceptionalul solist Mihai de la trupa clujeana de alternative/post-grunge Front, care a urlat cu o furie a la KoRn pe si asa brutala 'Happiness Provider', urmat de Cipra, chitaristul aceleiasi trupe si fostul frontman Target, care a creat si el miscari in public pe 'Loc Lipsa', contribuind la intensificarea atmosferei printr-un semi-discurs de natura politica, in ton cu cele facute de regula de Mihnea Blidariu.

Fiind o atmosfera calda si destinsa, membrii trupei au vorbit destul intre piese. Astfel, am aflat ca cel de-al patrulea album Luna Amara, prezent in playlist-ul de aseara prin metalicele 'Versus' si 'Bathtub Glory', va fi lansat, cel mai probabil, in primavara anului 2011. De asemenea, Nick ne-a dezvaluit ca nu s-a renuntat la ideea videoclipului pentru 'Chihlimbar', ba chiar se doreste lansarea unei serii de tricouri imprimate cu screenshot-uri din clip.

Piesa 'Somn' i-a fost dedicata lui Ronnie James Dio, decedat saptamana trecuta. Nu de mult, Luna Amara cantau aceeasi piesa in memoria lui Peter Steele de la Type O Negative. "Somn" are, de altfel, o nuanta mortuara, si la Stufstock 2005 fiind interpretata sub forma unui scurt intermezzo acustic dedicat unei prietene care a murit... 'No Return' a fost cantata in urma unei decizii spontane, luate pe scena. In playlist era trecuta 'Din Valuri Ard', insa formatia a considerat ca piesa nu se potriveste in contextul de fata.

Traseul parcurs de Luna Amara de-a lungul deceniului de activitate este interesant de urmarit, comparativ cu contextul social-politic din Romania. Astfel, gradul de implicare cotidiana a muzicii compuse de cei cinci clujeni a scazut invers proportional fata de nivelul de trai. Rafinament stilistic? Epuizare? Interiorizare ca replica la un context extern vitreg?

Impinsi catre margine de curentul social-politic, suntem lasati la o parte din propriile vieti, asupra carora mai avem prea putin control. Fluxul de informatii la care suntem supusi este unul epuizant. Concertele Luna Amara ne ofera un suport psihic prin alaturarea in aceeasi camera a unui numar mare de persoane constiente de caderea libera in care se afla Romania. Dupa doua ore, insa, densitatea scade din nou dramatic, si ne reluam locul, considerand ca este de ajuns ca noi stim.

Adevarul este ca putem vorbi despre schimbare si revolutie multi ani de acum incolo. Daca activitatile minoritatii careia chiar ii pasa au un impact considerabil pe termen scurt si la nivel local, pe termen lung ele sunt neglijabile. Schimbarile politice de proportii sunt un fel de sinucidere in masa. Adica: exista sanse mult mai mari ca o persoana care nu a luat in calcul sinuciderea sa o comita spontan, ca o reactie disperata de moment, in timp ce o personalitate suicidara care mediteaza zilnic asupra acestei probleme are toate sansele sa moara de batranete. La fel, impins de furia ca nu are ce manca, vecinul de la doi care citeste Libertatea si se uita la Acasa TV va iesi in strada si va darama regimul, in timp ce noi ne vom alatura, sau nu, dupa caz.

CRONICA: KinEthics si Tep Zepi @ Suburbia

mai 22nd, 2010 | By herminedirt

Dupa concerte reusite la Cluj Napoca, Timisoara si Arad, Tep Zepi au trecut joi seara proba de foc: performance-ul in fata capriciosului public bucurestean. Reintalnirea a avut loc in clubul Suburbia, acelasi in care formatia isi lua la revedere de la capitala anul trecut, anuntand subit o despartire care i-a afectat pe putini, dar profund.

In deschidere au cantat cei de la KinEthics, o alta trupa care revenea pe scena dupa 6 luni de absenta, intr-o noua formula. Formatia anuntase ca va debuta cu aceasta ocazie o initiativa (foarte laudabila, de altfel) de incepere a concertelor cu o intarziere de maxim 15 minute fata de ora anuntata pe afis. Din pacate, aceasta nu a putut fi pusa in aplicare, deoarece la intrarea in club era scris mare "ora 22:00", desi afisul anuntase ora de incepere ca fiind 21:00. Daca la aceasta adaugam si faptul ca la ora 21 punct in club nu erau decat formatiile, rezultatul ecuatiei vine de la sine.

Asadar, la ora 22:00, cu un club mai mult gol decat plin, tinerii KinEthics s-au urcat pe scena, increzatori si cu chef de cantat. Formatia s-a prezentat in premiera sub forma unui trio, format din vechii membri de baza Dinu Balanescu (chitara, voce), Tiberiu Protopopescu (bas) si alaturi de un nou tobar (Adrian Gheorghiu). Fostul chitarist solo al trupei, Andrei Alexandru "Plagi" Bogdan, nu mai face parte din line-up, a cantat totusi 3 piese alaturi de trupa, urmand si in viitor sa fie un chitarist "session".

KinEthics au inceput cu cea mai in forta compozitie a lor, 'Reign', o mitraliera thrash metal cu cateva riff-uri foarte inspirate, aducand aminte de Metallica anilor '80. Desi formatia mai are mult de lucrat, atat partea instrumentala cat si cea vocala prezentand imprecizii vizibile, potentialul si entuziasmul de care dau dovada cei 3 componenti ramasi compenseaza din plin erorile. KinEthics este o trupa tanara si cat se poate de bine intentionata, formata din oameni care cunosc muzica si cunosc foarte bine scena din care fac parte (ceea ce nu putem spune despre multi artisti). Desi concertul nu a fost perfect, cel mai important este ca formatia ne-a convins ca merita sa mai venim la concertele lor, tocmai pentru ca mai au multe de aratat.

Cand Tep Zepi au urcat pe scena, deja publicul se stransese intr-un numar suficient ca show-ul sa merite energia investita. Ceea ce a urmat a decurs conform asteptarilor, spiritul Tep Zepi fiind conservat in siguranta in timpul celor 10 luni de moarte clinica. In public au fost prezenti si fostii componenti Tep Zepi Bogdan Rusu (voce) si Vlad Bolborea (tobe), prezenta lor rascolind prin memorie. Suspinam si ne intoarcem din nou catre scena - cel mai important este ca Tep Zepi inca exista, si ca cei doi au fost inlocuiti de doi artisti cel putin la fel de valorosi si cu un potential nelimitat de explorat in viitorul trupei care, iata, se arata la orizont dupa multe luni de cer opac.

Playlist-ul serii a fost alcatuit din 13 piese, 7 de pe deja clasicul "Son Of A Dollar And A Song", doua piese care nu fac parte de pe album dar dateaza din perioada cu Bogdan la voce, doua cover-uri si doua piese noi.

01. 'Synchronize Yourself'
02. 'Tulpa'
03. 'Repetent'
04. 'Toti La Fel'
05. 'Mamut'
06. 'Devil In My Bed'
07. 'Attitude' (Misfits cover)
08. 'Contact'
09. [piesa noua]
10. 'Tevanov's Whore'
11. 'Down' (Stone Temple Pilots cover)
12. 'Would You?'
13. 'Strange Nance'.

"Daca s-ar face un top al celor mai simpliste si tampe piese din istoria muzicii, pe locul intai ar fi 'Sex And Violence' de la Exploited si pe locul doi ar fi piesa care urmeaza". Aceasta a fost introducerea facuta la unul dintre cele mai interesante momente ale serii de catre invitatul special Mihnea Blidariu de la Luna Amara, care s-a ocupat de partea vocala a piesei 'Attitude' a celor de la The Misfits. Nu este prima data cand Mihnea canta alaturi de Tep Zepi, anul trecut fiind invitatul trupei pe un cover Noir Desir. Revenind la 'Attitude', aceasta a fost probabil momentul serii, Mihnea venind de acasa cu entuziasmul si miscarile scenice caracteristice.

Noul line-up Tep Zepi a reusit sa treaca si testul primelor compozitii fara Bogdan Rusu. Ne-au fost prezentate doua piese noi-noute, 'Devil In My Bed' si una inca fara titlu, ambele reusind sa pastreze destule elemente din vechiul sound astfel incat sa nu alieneze fanii, dar mergand clar intr-o noua directie. Cel mai important este ca fratii Ferezan nu si-au pierdut inspiratia compozitionala - pana in prezent nu exista nici o piesa Tep Zepi plata, fara vitalitate, si traditia nu s-a rupt nici de aceasta data, desi au fost destule rupturi interne in cadrul trupei. Tep Zepi refuza sa moara tocmai pentru ca mai au destule de spus.

Piesele noi merg intr-o directie mult mai putin subterana, undeva intre Queens Of The Stone Age si Stone Temple Pilots, fiind simple, directe, pline de dinamism si intrand direct in core-ul Tep Zepi, fara ocolisuri. Atmosfera este ceva mai destinsa, mai rock'n'roll, simtindu-se din plin si contributia Petrei, care a reusit sa gaseasca linii de voce foarte potrivite. Si, ca orice compozitie Tep Zepi, si cele noi culmineaza cu solo-urile lui Mihnea Ferezan, care nu ramane fara munitie desi lupta acum pe doua fronturi: Luna Amara si Tep Zepi.

John Ciurea pare ca s-a integrat si el perfect in angrenajul Tep Zepi. Dupa White Ash (new school rock'n'roll), vaduvaBOB (alternative/gothic) si Highlight Kenosis (progressive metal), speram ca neobositul si carismaticul tobar va zabovi ceva mai multa vreme sub spectrul stoner-rock-ului. Doua caramizi din fundatia Tep Zepi au fost scoase inoportun, insa, iata, Petra si John au fost gasiti inainte ca ansamblul sa se prabuseasca. Foarte nelinistit este John in spatele tobelor, miscarile sale violente aducandu-ne aminte de Dave Grohl.

In mod neasteptat, s-a cerut (insistent chiar) si bis, formatia reluand 'Devil in My Bed' si 'Toti La Fel'. Structura publicului prezent in Suburbia ne da sperante pentru viitor, acesta continand destule fete noi si reactionand bine la noul concept prezentat de Tep Zepi.

CRONICA: Oliver @ Control

mai 20th, 2010 | By herminedirt

Orice concert reusit te face sa nu vrei sa te mai trezesti a doua zi, suprimand naturala inertie a speciei si lasand loc unei perspective mult mai largi, unor imagini mentale distincte, care prin incandescenta lor vizuala lasa in plan secund realitatea obiectiva. Oliver s-au reintalnit aseara, in Control, cu fanii bucuresteni, dupa mai bine de 6 luni de absenta de pe scena. S-a simtit insa ca aceasta pauza nu a fost una totala, formatia lasand deoparte live-urile dar lucrand asiduu, in secret, departe de ochii involuntar interpretativi ai unei terte persoane.

Oliver par sa urmeze, in linii mari, traiectoria celor de la Grimus: au pornit ca o trupa 100% underground, simpla, cu o muzica directa si raw, schimband ulterior directia din mers. Ramasi singuri cu propriul potential, atat Oliver cat si cei cu care facem paralela, Grimus, si-au rafinat creatiile, stilizandu-le si decupandu-le din contextul material, plasandu-le intr-un plan nu neaparat superior, dar distinct. Muzica Oliver se afla la polul opus fata de hardcore, punk si alte genuri puternic ancorate in social, preferand sa redea o versiune personalizata a realitatii, filtrata prin propria sensibilitate si perceptie. Astfel a luat nastere conceptul de "poetry pop", atat de potrivit pentru alternativul lichid al celor de la Oliver, fara solide si alte obstacole in calea caderii in sine.

Ambianta din Control a fost atent pregatita inainte de show, cei de la Oliver venind cu un arsenal sonor si tehnic de invidiat. Luminile plasate in spatele formatiei au creat o atmosfera crepusculara, Oliver jucand rolul unei eclipse. Dincolo de aceste aspecte, insa, un show nu isi poate materializa potentialul maxim fara elemente spontane si neregulate. Astfel, o coarda rupta, un cablu iesit sau chitara acustica scapata de Doru pe jos in timpul melodiei au contribuit din plin la veridicitatea programului artistic.

Oliver sunt o formatie aflata in continua expansiune. Nu numai ca sunt intr-o nevoie acuta de a explora toate posibilitatile viitoare, de a stoarce fiecaree idee si de a o epuiza, dar nici trecutul nu este lasat deoparte. Aflati la o distanta din ce in ce mai mare fata de compozitiile trecute, Oliver le updateaza, le modifica astfel incat sa fie multumiti de ele in fiecare moment. Au fost interpretate 6 track-uri de pe "Poetry Pop": 'Sfarsit', 'Flugur', 'The Sad Song', 'Bordel', 'Lupo' si 'Lullaby', majoritatea prezentand modificari si ajustari.

Oliver manifesta o dorinta sincera si foarte binevenita de a interactiona cu fanii, constienti fiind ca o trupa nu este numai ce vrea ea sa fie, ci si ceea ce o considera fanii. Ansamblul trupa + fani este in cele mai multe cazuri o comunitate cu numeroase puncte comune si cu posibilitati nelimitate de crestere. Oliver au propus aseara, in acest sens, un concept foarte interesant - ca fanii sa voteze, la finalul concertului, care dintre piesele noi cantate sa fie inregistrate pentru viitorul album.

Piesele noi Oliver sunt din ce in ce mai lungi, complexe, si cu o densitate alarmanta. A ramas in minte o compozitie intitulata 'Cel Mai Mare Peste Din Lume', o piesa in mare parte alcatuita doar din voce si pian, cu restul instrumentelor alaturandu-se pe final pentru a continua un punct culminant perpetuu. Mai sunt multe alte track-uri post-"Poetry Pop" care ar merita mentionate, dar nu am reusit sa le retinem numele.

Nu putem sa vorbim de Oliver fara a-i aduce un elogiu chitaristului Mircea Moroianu, un instrumentist paralel cu orice fel de clisee muzicale, urmand o traiectorie izolata si stralucitoare. Pana acum doar la Mihnea Ferezan am mai vazut asemenea abilitati de a scoate din chitara sunete pe care te-ai astepta sa le auzi de oriunde numai dintr-o chitara nu. Traiectoriile urmate pe grif sunt uneori dureros de nefiresti, notele scartaind si scrasnind, scotand scantei, exorcizate fiind de necuratul duh al standardelor impuse.

Bineinteles, ultima piesa din playlist a fost 'The Sad Song'. Aceasta a fost interpretata intr-o varianta mai apropiata de demo-ul initial (cel care practic i-a facut cunsocuti) decat de versiunea de pe album. Dupa care membrii trupei au plecat ca sa aiba de unde sa se intoarca - era clar ca publicul nu va pleca fara bis. Si ce bis! Un 'Lullaby' de aproape un sfert de ora, cu improvizatii monumentale. Piesa, si concertul, s-au incheiat cu o ploaie acida de feedback provocat de chitara aruncata si lasata de Mitch pe podea, cu volumul pornit, sub privirile nedumerite ale sunetistului ("Inchid?"). Nimeni nu a indraznit sa mai ceara un al doilea bis, era clar ca o eventuala crestere a intensitatii la un nivel mai mare de atat ar putea provoca un colaps spatio-temporal.

S-a plecat din Control cu un nod in gat si cu urme reci de maini care te sugruma. Felicitari, Oliver, atat din planul real (concertul a inceput cu doar 15 minute intarziere!), cat si de dincolo de el.

CRONICA: vaduvaBOB si Dekadens @ Clubul Taranului

mai 15th, 2010 | By herminedirt

Dekadens au reusit sa iasa pentru a treia oara dintr-o coma profunda care parea fara sperante de recuperare, si, desi sunt slabiti, au toate sansele sa revina la turatia maxima. Janin Pasniciuc, Florin Dinu si Andreea Lupescu ne-au prezentat joi seara in Clubul Taranului un concept nou-nout care pare sa reactioneze foarte bine cu compozitiile noi. Umbrele, masti si o solista cu proprietatile argintului viu s-au impletit intr-un tablou colorat si dens. Deka-dens.

Probabil cea mai mare dezamgire posibila pentru un fan este ca o trupa sa nu se ridice la nivelul inregistrarilor de studio. Mergand pe aceasta idee, fireste, entuziasmul creste vertiginos atunci cand live-ul se expandeaza peste posibilitatile mp3-ului ascultat acasa. Dekadens + Andreea, pe myspace, sunau 100% electro iar partea vocala parea putin ezitanta si fara abilitati exceptionale. Pe scena, Jan a pastrat feeling-ul "rock" la nivelul cotelor minime admise prin lege iar Andreea ne-a incantat, de acolo, de sus (a cantat urcata pe un scaun) cu un timbru vocal clar si puternic.

Clubul Taranului s-a animat destul de greu, la ora 21:00, ora de incepere a concertului, fiind prezente, in afara de trupe, sub 10 persoane. Publicul s-a strans ulterior intr-un numar decent si a reactionat foarte bine la Dekadens, in mod suprinzator fiind destule persoane care stiau piesele si versurile acestora (unde erau acesti oameni in perioada cu Roxana sau Becky?!). La vaduvaBOB nu a fost prea multa animatie. Exterioara; cine stie cate cutremure psihice s-au petrecut departe de perceptiile senzoriale.

Atunci cand o formatie nu reuseste sa stranga public in repetate randuri sau publicul priveste scena cam stramb, exista toate sansele ca acea formatie sa vina cu ceva intr-adevar interesant. (Publicul creste direct proportional cu 'faima", fara ca in ecuatie sa aiba loc factorul "calitate".) Din aceeasi mare familie a dekadentei (cu un picior si jumatate in subconstient), au incalzit scena cei de la vaduvaBOB, cu piese realizate intr-un stil arhitectonic pop-punk cu fatada gotica.

vaduvaBOB seamana cu un morning-shave-gone-bad, cu lama ajunsa pana la os intr-o criza de exuberanta condensata intr-un interval limitat de timp. Nimic nu este aratat direct, desi este in prim-plan, la fel cum un obiect aflat prea aproape de ochi nu poate fi prins in spectrul vizual. Scufundati intr-un rosu bolnav, scurgandu-se incet din reflectoare, Peter si colegii sai poarta mesaje subliminale cu existenta proprie, straine de orice alt context, muzica lor fiind o distilare a limbajului natural si brut al corpului uman.

vaduvaBOB au cantat parca de unii singuri, existand o adevarata prapastie intre scena si public. Exista ceva foarte personal si neplacut (vorbind din perspectiva ascultatorului-tip de muzica) in atitudinea trupei, un feeling primitiv si antisocial care la o persoana obisnuita este de obicei refulat. Muzical vorbind, formatia a evoluat foarte mult de la aparitie, reusind sa scape de inevitabila descrie "un fel de Placebo" care ii bantuia imediat dupa debut. Intre timp, Peter si ceilalti au ales sa zaboveasca mai mult pe "the dark side of the brain", in timp ce Brian Molko & co. au devenit ceva ce seamana a staruri pop.

Dupa Becky Elian si Roxana Mocanu, Jan a reusit sa gaseasca din nou o voce potrivita pentru actualul stadiu de dezvoltare Dekadens, in ceea ce intre timp a devenit dintr-o ambitie creatoare o adevarata lupta cu soarta. Dekadens nu au pastrat decat foarte putine elemente din vechiul sound, lucru absolut firesc tinand cont ca nu au ramas decat doi membri din formula initiala (Jan si Florin Dinu) si unul singur din cel mai recent line-up (Jan). Daca Jan este, ca de obicei, un puls continuu de fraze muzicale memorabile, iar Florin vine cam din acelasi film cu Boddy, sampler-ul nu are forta lui Mihai. La capitolul voce pot exista discutii: Becky, Roxana si Andreea au toate voci excelente, personalitati diferite si desi au schimbat radical stilul trupei de fiecare data, nu au scazut calitatea pieselor. Insa plecarea lui Mihai reprezinta o pierdere definitiva si irevocabila.

Playlist-ul prezentat de Dekadens a avut trei puncte culminante: 'Typical', 'News On The Radio' si 'Outlaws', piese noi, luate de la zero de noul line-up. Este altceva decat eram obisnuiti, dar este foarte bine. In schimb, piesele vechi au parut introduse un pic fortat in noua formula, pierzand anumite proprietati in cadrul procesului de tranzitie. Faptul ca 'Typical' a fost ceruta in mod insistent la bis confirma faptul ca Dekadens suna mai bine in momentul de fata atunci cand uita de trecut si construiesc inclusiv fundatia.

Playlist-ul serii a fost:

01. 'Intro'
02. 'Work It'
03. 'News On The Radio'
04. 'Typical'
05. 'Babylon'
06. 'Neon Lights'
07. 'Ballroonblitz'
08. 'Kids'
09. 'Outlaws'
10. 'Love Is'
11. 'Fire in The Hole'
12. 'Insideout'
13. 'Getaway'.

Scurta si isterica 'Typical' si 'News On The Radio' sunt doua compozitii puternice si care exprima starea de spirit Dekadens in acest moment. Prima se termina inainte sa ne dam seama, avand sclipiri robotizate de punk-rock, instigand la miscari epileptice si avand toate elementele unui hit alternative/indie al anului 2010. 'News On The Radio' cuprinde unul dintre cele mai insiprate riff-uri inventate de Jan pana acum.

Dekadens au pornit la drum in 2006. Au trecut 4 ani, drumul a fost ratacit de mai multe ori, unii nu au supravietuit, iar destinatia a fost deja uitata - dar calatoria continua, cu incapatanare. Golul lasat de plecarile recente este umplut printr-o prezenta scenica cu valente aproape teatrale.

FOTO: Les Elephants Bizarres @ Parcul Unirii

mai 9th, 2010 | By herminedirt

CRONICA: Luna Amara unplugged @ Control

mai 8th, 2010 | By herminedirt

Luna Amara au fost pusi la zid aseara in fata unui public vibrant. A fost primul concert 100% unplugged din cariera trupei, Sorin si Mihnea Ferezan procurandu-si si ei instrumente acustice. S-a creat un decor specific show-urilor de acest tip, cu lumanari presarate pe scena si imprejurul ei. Lumanari care, pana la sfarsitul concertului s-au transformat in lacuri de ceara, simbolizand parca granita atat de fina dintre creativitate si prabusire necontrolata.

In fata unui public cu activitate tectonica neintrerupta, cei cinci clujeni, fixati pe scaunele inalte de bar ca pe niste socluri, nu au avut nici o posibilitate de scapare, fiind atent radiografiati de la o distanta indecent de mica de ochi flamanzi de empatie.

Generosul playlist a fost alcatuit din:

01. 'Lume Oarba'
02. 'Into Another'
03. 'True Sunshine'
04. 'Transitions'
05. 'Hunt The Wire'
06. 'No Return'
07. 'Albastru'
08. 'Mara'
09. 'Somn'
10. 'Chihlimbar'
11. 'Dead Ends'
12. 'Unghii De Drac'
13. 'Downtown Jesus'
14. 'Little Sun'
15. 'Din Valuri Ard'
16. 'Happiness Provider'
17. 'Ciudat'

Bis:
18. 'Rosu Aprins'
19. 'Gri Dorian'
20. 'Folclor'.

Poezia post-moderna 'Chihlimbar' a fost cantata desi nu era trecuta pe foaie, in timp ce 'Kill The Dancer' a fost exclusa, desi aparea in playlist.

La orice te-ai fi putut astepta, numai la 'Happiness Provider' in varianta unplugged nu. Cu setea caracteristica de a experimenta si de a reasambla vechile compozitii, Luna Amara au propus o varianta nemaiauzita si neinchipuita pana acum la unul dintre cele mai violente track-uri din repertoriu. Aproape ca uitasem ce voce incredibila are Nick Fagadar - ne-am adus aminte din plin pe aceasta piesa.

'Din Valuri Ard' a fost una dintre suprizele serii. A sunat putin cam gol fara saxofonul lui Iordache, adanc intiparit in memoria ascultatorului. O alta piesa care nu a mai fost auzita de ceva vreme a fost 'Downtown Jesus', care a reprezentat probabil punctul culminant al serii, fiind cantata asiduu si de public.

Nick: "La voce, chitara si trompeta din ce in ce mai mica - Mihnea Blidariu!" (vezi poza de mai jos).

Bisul s-a lasat asteptat cateva minute, in timp ce Control-ul era zguduit la propriu de multime, care probabil ca s-a uimit si pe ea insasi prin furtuna fonica pe care a reusit sa o creeze. A urmat track-ul acustic perfect si definitiv - 'Rosu Aprins', cantat doar de Nick, Mihnea Ferezan si public, cu un background soft oferit de Razvan si un solo de trompeta pe final.

Dupa ce ne-au amagit cu 20 de secunde de Alice In Chains - 'Would?', clujenii nu s-au putut abtine si au cantat probabil cea mai des intalnita piesa din playlist-urile live - 'Gri Dorian'. Scaunele au cam inceput sa arda, Nick s-a ridicat in picioare iar publicul a schitat usoare miscari de balansare a capului. Piesa nu a fost tocmai bine plasata in contextul pur "unplugged", dar nu a suparat pe nimeni. Sperantele de a revedea 'Tanagra Noise' si 'Unfed' nu au fost indeplinite, cele doua compozitii fiind, se pare, complet abandonate.

Cea de-a treia si ultima piesa de la bis s-a transformat neasteptat in probabil cel mai neobisnuit moment de natura muzicala din istoria trupei. Track-ul care provoca valuri fierbinti de revolta mocnita in 2004 a fost prezentat intr-o abordare 100% rock'n'roll (in adevaratul sens al cuvantului). Momentul amuzant a fost trunchiat brusc de Mihnea: "Pana cand, Bucuresti?"

Pana cand?

CRONICA: Vive La Noiz @ Mojo

mai 6th, 2010 | By herminedirt

Fiecare are dreptul de a intelege ce vrea din muzica. Nu exista nici un criteriu din lume care poate contrazice o parere iar actul muzical exprimat este deja un bun comun, asupra caruia artistul nu mai are nici o putere. Singurul moment care uneste emitatorul si receptorul din situatia de fata este concertul live - o confruntare directa intre muzica si toate posibilitatile de interpretare a acesteia. Acum ca v-am captat atentia si am creat o diversiune, putem intra direct in subiect: Vive La Noiz au cantat aseara in fata unui club aproape gol.

Concluzie prematura: inca un concert foarte bun dar desfasurat in zadar, fara nici o repercusiune notabila. Asemenea unei specii prea slabe care dispare strivita de mecanismele evolutiei, evenimentul de aseara a murit inchis in imagini arhivate in mintile unor persoane care pot fi numarate pe degete. Muzica Vive La Noiz, scursa dintr-un surplus de energie creatoare, are efecte aproape terapeutice asupra nervilor intinsi si uzati de realitatea de afara, cu TVA si procente furioase. Toate notele si cuvintele de aseara au fost irosite, urland neputincioase pe podeaua pustie de langa scena. Este o manifestare artistica executata in fata peretilor goi diferita in esenta de una contemplata de sute sau mii de oameni? Are valoarea o baza numerica?

Ora 21:00. Clubul este gol. Formatia sta retrasa intr-un colt. Oameni placuti, purtand povara de a fi artisti, aflati la polul opus al evolutiei mentale fata de bucurestenii teleghidati care se tarasc prin jegul interior si exterior (coafat in forma de cruce sau inima). Optimismul si amabilitatea sunt virtuti sado-masochiste, un fel de coroane invizibile de spini. Pesimismul si violenta muzicala inseamna o sinucidere mentala, o renuntare preventiva, o dulce alunecare sub realitate. Cinste celor care inca mai pot sa pluteasca deasupra ei.

Ora 21:30. Club Mojo. Cheful rezista. Aerul este calm, exista o distanta confortabila de cativa metri intre doua fiinte umane, care insa raportat la valorile si distantele din Mojo inseamna ani lumina. Dupa ora 22:00 concertul incepe, desi publicul este ca si inexistent. Amplificatoarele se ambaleaza cu un intro care exploateaza la maximum un riff parca pictat pe griff-ul chitarei, fiind urmat de un amalgam de Pixies, pop, punk, funk, reggae, indie, alternative, romana, engleza si franceza.

Se canta cu zambetul pe fata, un zambet viu (nu unul conservat prin rigor mortis) si linstitor. Piesele au un efect de cinema, intensificat de jocul de lumini din Mojo, bine reglat, astfel incat mentine o lumina minima constanta, fara momente accidentale de bezna totala.

Au fost cantate:

01. 'Intro'
02. 'Take Off'
03. 'Inca Un Salt'
04. 'Mori De Vant'
05. 'Dance'
06. 'On A Roll'
07. 'Fill In The Blanks'
08. 'Silence'
09. 'Bird Song'
10. 'Silver Linings'
11. 'Reggae'
12. 'Degeneration'
13. 'Lumea La Picioare'
14. 'Foutez-Moi'
15. 'Outro'.

Excelenta a fost balanta intro-outro, care contin acelasi riff, dand o forma circulara concertului si accentuandu-l. Dincolo de superbe creatii standard indie-pop precum 'Bird Song' sau 'Silver Linings', Vive La Noiz abandoneaza deseori drumul si se pierd pe poteci neumblate. 'Fill In The Blanks', de exemplu, este o incetinire criminala a pulsului pana la hibernare, o condensare acida a efectului acelor dimineti.

Toti suntem in esenta singuri. Sociabilitatea unei persoane nu inseamna altceva decat numarul de indivizi in esenta singuri cu care acesta interactioneaza. Corpul uman este o celula capitonata si izolata fonic, al carei continut se auto-constientizeaza dar nu se poate percepe. Le roi est mort, Vive La Noiz! Nu ne pasa ca ne pasa.

CRONICA: Nirvana Tribute @ Suburbia

aprilie 27th, 2010 | By herminedirt

Pentru aceasta cronica de concert vom incerca ceva mai aparte - va vom prezenta lucrurile vazute nu prin ochiul publicului, ci direct de pe scena. Pornim de la premisele ca: 1. subiectivitatea nu este decat obiectivitate personalizata, si 2. o perspectiva corecta este identica indiferent de plasarea in spatiu, asa ca diferentele fata de standard vor fi minime.

Din postura celui care urmeaza sa sustina concertul, timpul de asteptare dinaintea evenimentului propriu-zis capata dimensiuni aproape mistice, fiind un ritual treptat de acces catre straturi ale gandirii si ale subconstientului care nu pot fi (si nu trebuie) atinse in alte contexte. Actul artistic nu este doar actul in sine, ci isi intinde radacinile mult in afara razei noastre de acoperire. Actul artistic este o descarcare spontana a unor energii rigide care nu se lasa modelate in alt fel. Actul artistic este personal, inatacabil, urias si dur.

Am incercat prin concertul de aseara sa ne exprimam frustrarea fata de scena muzicala autohtona, care nu mai stie sa spuna nimic. Pentru ca se pune prea mult accent pe inalte si joase, noi cautam mediile, pentru ca se vrea totul sau nimic, noi lovim de dupa mediocritate. Indie-pop-electro livrat sub forma de matrice? Nu. Metale prabusite sub propria gravitatie, cu pogo facut doar pentru ca avem maini si picioare? Nu. Pogo retardat pe ska-punk din partea unor oameni care cand ies de la concert se duc la o bauta si sparg o samanta cu baietii? Nu. Seara de 25 aprilie a fost a noastra, am calcat-o in picioare, am distrus-o, asistati de un public exceptional, care s-a bucurat sincer de o muzica sincera. Pogo cu zambetul pe buze? Un zambet dulce-amar? Da.

Atmosfera s-a animat incet dar sigur. Bezna din Suburbia a vibrat din ce in ce mai intens, entuziasmul deja plutea in aer pana sa inceapa concertul, iar senzationalul "Live At Reading" care a rulat pentru aproape o ora si jumatate ne-a dus cu mintea exact unde trebuia. Nu incercam sa va aratam cat de senzational a fost concertul doar pentru ca am fost noi pe scena, ci dorim a sublinia ca inca mai exista oameni in Bucuresti, oameni in adevaratul sens al cuvantului, oameni pentru care merita sa realizezi evenimente sincere si vii.

Comparativ cu tributul de anul trecut, cel de ieri a avut cateva plusuri. Publicul a fost mai numeros si mult mai activ iar piesele au fost cantate in variantele standard, simtindu-se si auzindu-se mult mai natural decat cele punk-rock abordate la vremea aceea. Nimic din ceea ce s-a intamplat anul trecut, sau anul acesta, nu ar fi fost insa posibil fara Mircea Petrescu, un personaj unic in Romania in ceea ce priveste capacitatea de a reda vocea lui Cobain, un front-man excelent care a intretinut in permanenta publicul, oferindu-i acel imbold necesar pentru a sparge randurile. Line-up-ul a fost completat de Andrei Bratu (chitara solo, debut live), Alex Zamfir (chitara, debut live), Teo Antim (bas, ex-White Ash) si Cioghy (tobe, White Ash).

Playlist-ul pe care l-am ales a inclus piese de pe toate albumele Nirvana (trei de pe "Bleach", opt de pe "Nevermind", una de pe "Incesticide", doua de pe "In Utero", una de pe "MTV Unplugged in New York") plus doua dintre cele mai intense "non-album tracks" Nirvana - 'You Know You're Right' si 'Sappy'.

01. 'Son Of A Gun'
02. 'Serve The Servants'
03. 'About A Girl'
04. 'Lounge Act'
05. 'Something In The Way'
06. 'In Bloom'
07. 'Love Buzz'
08. 'Lake Of Fire'
09. 'Territorial Pissings'
10. 'Floyd The Barber'
11. 'You Know You're Right'
12. 'Sappy'
13. 'Breed'
14. 'Come As You Are'
15. 'Lithium'
16. 'Tourette's'
17. 'Smells Like Teen Spirit'.

Dupa un inceput usor crispat, cutremurul provocat de explozia de energie din public a ajuns si pe scena. De la 'Serve The Servants' deja cel mai sugestiv gest pentru starea interna ar fi fost izbirea capului de scena pana la autodistrugere. Ne lasam tot mai jos, ceva nu se aude bine pe 'About A Girl' si 'Lounge Act' dar publicul canta odata cu noi si emite o violenta cel putin la fel de acida. 'Something In The Way' este prezentata in varianta electrica cantata de Nirvana exclusiv live, putin adaptata la nevoile proprii, rezultand o combinatie antitetica si depresiva de acustic/heavy distorsion.

Alte momente notabile ale serii au fost 'Floyd The Barber' (al carei ritm sacadat si sec a picat tocmai bine), 'You Know You're Right' (adaptata si usor modificata), 'Breed' (cu un potential energetic exploatat la maxim) si 'Lithium' (cantata alaturi de public). Fireste, nu au lipsit impreciziile tehnice, de asteptat pentru o trupa (cvasi-)debutanta, dar acestea au fost acoperite de brutalitatea in executie.

Pentru 'Lake Of Fire' nu au ramas decat vocea si chitarele, piesa insa nu a iesit tocmai cum am fi sperat. Ne-a ajutat sa revenim in forta 'Territorial Pissings', singurul moment al serii in care Mircea a folosit si el chitara, capatand o aura de Cobain autentic. Si 'Sappy', o piesa careia (acelasi) Mircea a reusit sa-i pastreze sensibilitatea aproape bolnavicioasa, completata fiind de un solo larg si exact.

Dupa un 'Tourette's' absolut haotic, in care aproape ca nu mai nimeream corzile, formatia a luat o pauza de doua minute, revenind destul de rapid la un bis usor de anticipat - 'Smells Like Teen Spirit' ...Asta dupa ce s-a repetat de mai multe ori de-a lungul concertului ca piesa respectiva nu va fi cantata iar bisul a fost introdus de "vreti sa va cantam ceva Alice In Chains?". Pogo in public, pogo pe scena, instrumente trantite, chitara luata in dinti, ceva cazaturi si un final apoteotic... Finalul unui concert este ultimul contact al acestuia cu realitatea subsecventa, prelungindu-se nelimitat si necontrolat in spatiu.

Cam asa s-au vazut lucrurile pusi la zid pe scena din Suburbia. Orice punct culminant este insa asezat intre doua pante; urmeaza coborarea.

FOTO: Fort13, Alternativ Quartet si Luna Amara @ Suburbia

aprilie 18th, 2010 | By herminedirt

FORT 13

ALTERNATIV QUARTET

LUNA AMARA

CRONICA: White Ash @ Mojo

aprilie 15th, 2010 | By herminedirt

White Ash au cantat aseara in fata unui club aproape gol, in cadrul seriei de concerte "The Alternative", coordonata de Augustin Nicolae, basistul formatiei The Amsterdams. Playlist-ul dinainte de concert a fost unul bine selectionat, reusind sa varieze fara a schimba tonul in mod brusc, dar, in ciuda atmosferii placute si primitoare, publicul nu s-a adunat, fiind tinut probabil in case de combinatia fatala zi lucratoare + vreme urata + formatii care nu sunt nici pentru headbanging, nici pentru dansat si agatat fete.

Desi Bucurestiul este un oras suprapopulat (fizic si psihic), beciurile din centrul vechi, clasice locuri de desfasurare a evenimentelor de tip underground, raman reci si neschimbate, decupate parca din peisajul urban, excluse din viata marii metropole. Aceasta ruptura nu este numai una metaforica, ci si in sens propriu, zidurile care au acoperit atata furie si frustrare exprimata prin muzica iesind ca niste fosile din craterele create in zona. Cratere care sunt un rezultat atat de specific perioadei post-comuniste - dupa o frenezie in constructie, urmeaza in mod necesar o dorinta involuntara de a distruge si o sila mostenita genetic fata de orice altceva in afara de staticism.

Exista insa cativa oameni, noi, voi, organizatorii evenimentului de aseara, organizatorii a alte o suta de evenimente similare, care ne incapatanam sa nu renuntam. Intrebarea este daca facem asta pentru actul in sine, pentru a nu renunta la lupta, sau daca o facem pur si simplu pentru ca nu stim sa traim la suprafata. Drumul catre un club, actul de participare la un concert a fost deja detasat de orice spontaneitate, apatia si lipsa de sprijin sunt principalele atitudini adoptate de public fata de orice manifestare care nu doreste sa prezinte realitatea vazuta prin lentilele culturii de masa... Nota: aceasta introducere nu este deloc deplasata, un eveniment este alcatuit din suma dintre actul artistic propriu-zis si impresiile create de acesta.

White Ash au urcat pe scena in jurul orei 21:30, prezentandu-se cu un playlist alcatuit din 11 piese. Formatia si-a vazut linistita de treaba, oferind un spectacol agreabil celor cateva persoane agatate de mesele si scaunele rasfirate in subsolul de pe Gabroveni. A nu se trece cu privirea peste cuvantul "spectacol", solistul Dan Manescu fiind foarte influentat de tinutele si atitudinea glam a artistilor disco din anii '80 precum Rick James si promovand o atitudine destul de personalizata comparativ cu ce se asteapta de la un solist alternative rock in anul 2010.

Cele 11 piese alese au fost:

01. 'Sase Sase'
02. 'Up In The Sky'
03. '1-2-3'
04. 'Avem Idei'
05. 'All Right Now' (cover Free)
06. 'Primul Drum'
07. 'Ladies And Gentlemen'
08. 'Viata Nu E Simpla'
09. 'Gaura Neagra'
10. 'Eu Vreau Sa Stiu'
11. 'Speak With Me'.

Indiferent de traiectoria pe care o va urma in sinuoasa aventura muzicala, orice formatie trebuie sa porneasca de la premisa de a realiza ceva propriu. Fraza este un potential cliseu, si tocmai din aceasta cauza multi o ignora. Trebuie, totusi, sa reusesti sa adaugi inevitabilelor influente externe o doza suficienta de material genetic propriu, astfel incat rezultatul sa fie o sinteza fertila intre cele doua si nu o incorporare a elementelor proprii intr-o mare de sunete si note criogenizate si puse la pastrare.

Indiferent ca vor reusi sa umple un stadion sau ca vor canta mereu in fata unor cluburi goale, White Ash pot sta linistiti cu ei insisi - au reusit sa creeze o amprenta fonica inconfundabila:
- atmosfera generala retro, rock'n'roll;
- linii de tobe precise si mult, mult mai heavy decat media formatiei;
- un ton de chitara constant si uniform care poate constitui o marca a sound-ului trupei;
- o prezenta scenica sincera, directa, reala si care nu este precedata de repetitii in fata oglinzii;
- un timbru vocal diferit de idealul standardizat al solistului-tip.

Front-man-ul Dan Manescu nu a parut prea afectat de lipsa de feedback, glumind in repetate randuri asupra situatiei destul de incomode. In rest, membrii trupei si-au vazut de treaba, fara a parea foarte entuziasmati de context si comitand cateva greseli nesemnificative, ca urmare a relaxarii. Cum aplauzele de la sfarsit au fost destul de insistente, White Ash au profitat de ocazie si au dat si un 'bis', 'Sase Sase' fiind din nou interpretata iar riff-ul perfect din intro fixandu-se in memorie.

White Ash vin cu o ideologie interesanta, plina de contraste de diferite tipuri, foarte bine surprinse si de numele trupei. 'Primul Drum' si 'Eu Vreau Sa Stiu' sunt dovezi palpabile ca se pot face versuri bune si in romana, iesind in prim plan si prin progresia foarte simpla si placuta de note. Piesa cu cel mai mare potential "comercial" este, fara indoiala, 'Speak With Me', una din acele piese care ii frustreaza pe alti muzicieni, pe sistemul "cum de nu m-am gandit eu la asta", in timp ce 'Sase Sase' sau 'Avem Idei' reusesc sa exploreze zone lirice nefolosite, instrumentalul fiind un hibrid punk-metal-pop-indie.

Mult zgomot pentru nimic? Sau mult nimic pentru putin zgomot? White Ash au facut ce trebuia. Intrebarea care se pune in acest caz are deja valente filozofice: ce inseamna obiectul in absenta subiectului?

CRONICA: The Division Of Joy @ Fire Club

aprilie 1st, 2010 | By herminedirt

Fraza serii: "Daca Ian Curtis ar mai fi trait, ar fi aratat ca mine" (Gabi Andries "Pipai", voce)

Supergrupul de cover-uri The Division Of Joy, format din Gabi Andries (sunetist) - voce, Jan Pasniciuc (Dekadens) - chitara, Andrei Petrila (2FaceNation) - tobe si Augustin Nicolae (The Amsterdams) - bas, a sustinut aseara in Fire Club un concert complet, care ar putea fi descris prin trei elemente centrale: umor fin, isterie muzicala si depresie lirica. Publicul a fost unul nu foarte numeros, dar multumitor pentru o seara de marti. Atmosfera a fost una degajata, de "repetitie cu publicul", formatia punctand acest aspect printr-o remarca mai mult sau mai putin ironica, referitoare la faptul ca este mai ieftin sa sustii un astfel de concert decat sa inchiriezi o sala de repetitii.

S-a vorbit mult (si bine) intre piese, s-au prezentat aspecte ale muzicii Joy Division, s-a rupt o coarda de bas, toata actiunea fiind urmarita de public cu ochii mari si mintea dilatata la maxim. Jan si Augustin au iesit alternant in evidenta, fiecare adaptandu-si abilitatile tehnice si creativitatea la necesitatile muzicii Joy Division. Augustin a reusit performanta de a canta la bas cu ...bormasina sau cu cu chitara lui Jan in timp ce acesta a parut venit dupa o supradoza de cofeina, fiind in permanenta pe punctul de a exploda, izbind chitara de podea ("mai am una acasa!") si torturand fonic amplificatoarele si publicul.

Playlist-ul serii a aratat astfel:

01. 'Digital'
02. 'Shadowplay'
03. '24 Hours'
04. 'She's Lost Control'
05. 'Disorder'
06. 'Love Will Tear Us Apart'
07. 'Dead Souls'
08. 'Transmission'
09. 'Day Of The Lords'
10. 'Atmosphere'
11. 'Isolation'
12. 'Warszaw'.

'She's Lost Control' si 'Isolation' nu au fost interpretate in variantele originale, fiind preferate adaptarile realizate de Girls Against Boys, respectiv Therapy?, doua nume foarte apreciate in cadrul miscarii alternative, care au vizitat si Romania in anii trecuti (datorita, bineinteles, Bring The Noise). Piesele care se pliaza insa cel mai bine pe stilul si personalitatea instrumentistilor din Division Of Joy sunt isterica 'Warszaw' si 'Day Of The Lords', in care deja nu mai putem vorbi despre jumatatea goala a paharului, ci despre jumatatea vida, o incursiune in cele mai negre ganduri care pot fi produse de mintea umana.

Spre deosebire de ultimul concert (cel din Control), de aceasta data a fost inclus in playlist si "hit-ul" 'Love WillTear Us Apart', abordat intr-o varianta disco, cu Jan la clape si cu basul incercand sa acopere lipsa chitarei. In rest, celalte piese au fost prezentate cu un grad mai mare de fidelitate fata de original. Concertul s-a terminat pana in ora 23:00, in intervalul orar acoperit de RATB, existand si o cerere timida de bis, care nu a fost insa indeplinita de formatie.