Clubul Suburbia a gazduit aseara cea de-a doua etapa a concursului The Battle Of Rocksin, organizat in colaborare cu Rocksin si Studio Attic. Concursul este unul bine-venit pentru scena underground, dand practic posibilitatea oricarei trupe noi si necunoscute sa urce pe scena in compania unui public cu siguranta mai numeros decat daca ar fi organizat concertul pe cont propriu. La acestea se adauga tobe (fara cinele, pedala si premier), amplificatoare pentru bas si chitare, microfoane, sunetist din partea casei si o promovare buna a evenimentului.

Line-up-ul serii a fost format din trei trupe de care majoritatea celor prezenti probabil ca nu auzisera inainte de concert. Toate au fost primite bine de public, care a fost prezent intr-un numar destul de mare, un factor esential in acest sens fiind, cu siguranta, intrarea libera, dar si ora de incepere, prima trupa urcand pe scena putin dupa ora 20:00. Problema orei de incepere este una cu doua taisuri: pe de o parte asigura o selectie calitativa a publicului, destul de putini gura-casca sunt dispusi sa dea bani pe taxi, pe de alta parte ii impiedica de multe ori pe cei cu posiblitati financiare mai reduse sa participe, tocmai din acest motiv.


PSEUDONOISE

Fara o pagina de myspace si cvasi-necunoscuti, Psuedonoise au fost primii, avand misiunea incomoda de a aduce lumea in fata scenei. Au reusit destul de repede, playlist-ul fiind alcatuit exclusiv din cover-uri, si nu orice fel de cover-uri, ci hit-uri bine-cunoscute care se afla cu siguranta, in mod constant, in playlist-urile din Winamp ale tuturor celor participanti. Astfel, Pseudonoise nu s-au sfiit sa abordeze piese precum The White Stripes - 'Seven Nation Army', 3 Doors Down - 'Kryptonite', The Clash - 'Should I Stay Or Should I Go', 'Ugly Kid Joe - 'Everything About You' sau Nirvana - 'Lithium' si mai ales 'Smells Like Teen Spirit'. A impresionat maleabilitatea solistului, care a reusit sa nu falseze pe nici una dintre piese, avand taria de a sustine chiar si infernalul refren de la 'Smells Like Teen Spirit'. La partea instrumentala, din pacate, se putea ceva mai bine, fiind usor de sesizat mai multe ezitari. In rest, Pseudonoise si-au facut datoria bine si au distrat publicul, care nu avea cum sa nu raspunda favorabil la un astfel de playlist.

ASTERO

Desi nici ei nu tocmai cunoscuti, Astero au fost aseara in postura capului de afis. Nu avut nici o ezitare, desi au avut ceva probleme tehnice, premier-ul prabusindu-se pe prima piesa. Concertul a decurs firesc, relaxat iar piesele au destule caracteristici interesante incat sa se imprime chiar si pe memoria ascultatorului aflat la primul contact cu formatia. 'Dimineata', 'Fara Vina', 'Ajutor' si mai ales 'Iacasha' (o reciclare de elemente folclorice prezentata de chitaristul Vlad ca "o piesa care era la origine populara... nu mai este") au impresionat prin combinatia potrivita de funk, momente acustice si heavy distorsion, toate bine slefuite si aranjate in forme pop. Daca la acestea adaugam un nume insiprat cu o sonoritate excelenta, povesti interesante in spatele versurilor si o prezenta feminina agreabila la microfon, rezultatul nu poate fi decat pozitiv.

INCIPIENT

Incipient, veniti din Targoviste (singura trupa "de provincie" a serii), au mizat si ei pe metoda cover-urilor, incepand cu o piesa clasica, 'Die, Die My Darling' (compusa de Misfits, facuta celebra de Metallica). Din pacate, formatia a avut ceva probleme cu tobele la urcarea pe scena, montarea acestora durand mult mai mult decat in mod normal. Iar asteptarea, chiar daca probabil a avut la aspecte de natura tehnica, a plictisit deopotriva publicul, care intre timp se adunase in numar destul de mare, si juriul. Stilul abordat este un metal tipic, fara experimente, gandit si asezat intre cele doua chitare (ritm si solo), cu destule elemente acustice si cu structuri instrumentale clasice. Usoare minusuri in ceea ce priveste melodicitatea cam plastica si versurile, in rest, s-a simtit ca trupa se descurca bine cu instrumentele si are o oarecare experienta, superioara celorlalte trupe.

Desi juriul format din Cosmin Gaspar (Studio Attic), Jaja(club Suburbia), Shole (Rocksin/Metalhead), Ovidiu Hellhammer (Metalfan) si Pixy (Rocksin) a descris seara ca fiind una "foarte echilibrata" si decizia greu de luat, consideram ca trupa castigatoare nu putea fi alta decat Astero, de departe cea mai vie si originala dintre cele trei. Laura, Vlad, Alex si Claudiu au fost fara indoiala pe primul loc atat la interpretare, interactiunea publicului, cat si la prezenta scenica, acestea fiind cele trei criterii luate in considerare. Astero merg asadar mai departe in semi-finala concursului, alaturi de castigatorii primei etape, sucevenii de la Toy Machines.

Concertul de duminica seara ne-a dat impresia ca ii avem pe Toulouse Lautrec invitati in sufragerie. In lipsa unei scene propriu-zise, formatia a cantat printre mese, amestecandu-se cu publicul si fiind foarte aproape de acesta, la propriu si la figurat. In ciuda spatiului mic si amenajat in mod fortat pentru astfel de evenimente, sonorizarea a fost una excelenta, clubul fiind unul potrivit pentru evenimente de tip underground, care aduna un public mai redus, dar interesat.

Toulouse Lautrec au stat cuminti printre participantii la concert pana putin dupa ora 21:00, cand au iesit din multime, si-au luat instrumentele si s-au desfasurat printre norii de fum si mirosul de bere, specifice unui pub de proportii reduse. Doua becuri slabe au fost singura sursa de lumina asupra scenei imaginare, intreaga atmosfera creand o stare de somnolenta care a inlesnit receptivitatea privitorului, realizand o legatura directa intre formatie si public.

Dupa doar cateva piese, membrii trupei ne-au invitat afara, pentru a urmari show-ul celor de la Crispus, care s-au jucat cu focul in curte, sub privirile atente ale publicului, care a parut sa guste show-ul, exprimandu-si admiratia prin aplauze si repici de genul "astia sunt nebuni". Cei ramasi inauntru au putut vedea umbrele spectacolului de afara pe tavan si pereti, in timp ce din boxe Godsmack si Red Hot Chili Peppers s-au luptat cu scrasnetele tramvaielor de pe Ferdinand - o zona destul de neobisnuita pentru un club de gen. Dupa ce publicul a revenit, membrii trupei au mai asteptat cateva minute bune, dand chiar impresia ca au uitat ca trebuie sa mai si cante.

Cheia muzicii Toulouse Lautrec este superba constructie realizata de cele doua chitare. Edificiul sonor este pus la punct cu maxima atentie de cei doi arhitecti, nici o nota nu este in plus sau unde nu trebuie. Trecand printr-o multitudine de stari, schimbandu-si rolul reciproc, in mod succesiv (solo/ritm), cele doua instrumente inconjoara piesele, oferindu-le un finisaj elegant. Chitara se agata foarte bine si de voce, cele doua suprapunandu-se perfect in numeroase randuri. Acesta este, de altfel, deja unul dintre trademark-urile formatiei - si este ceva sa vii cu elemente muzicale proprii si reprezentative la nivelul de trupa incepatoare.

Trecand peste chitare, care castiga imediat auzul, avem un bas foarte greu, care curge in fundal, solidificandu-se in planul secund si vibrand din spatele fiecarei masuri. Tobele nu sunt nici ele de neglijat - nu le mentionam din dorinta de a lua fiecare instrument in parte ci pentru ca, in multe randuri fac diferenta, refuzand sa adopte ritm-ul sterp care defineste cele mai multe creatii indie, fiind reale, deloc mecanizicizate, si foarte instabile - in sensul bun, impunand structuri care rup monotonia si destule odd-time-uri.

Ca imagine, si nu numai, Toulouse Lautrec seamana putin cu regretatii Tep Zepi, fiind la ora actuala una dintre acele formatii pe care "trebuie sa le vezi". Segmentul de public este si el unul similar iar muzica, desi nu putem spune ca are vreo legatura directa, este pe aceeasi lungime de unda.

Mereu activa, cu o densitate ridicata, muzica Toulouse Lautrec termina tot ce are de spus in maxim 4 minute. Destul de simple cat sa fie accesibile si destul de complicate cat sa nu fie banale, piesele se strecoara printre limitele stilistice si de nomenclatura, reusind sa-si pastreze naturaletea. Avem de-a face cu o formatie tanara, sincera, capabila si bine intentionata. De la acordurile semi acustice din debutul piesei 'Apartman' si pana la pedala de distors calcatat fara mila in 'Son Of Jorel', simtim o vibratie pozitiva si nu vedem nici un motiv pentru ca aceasta sa isi opreasca propagarea.

Toulouse Lautrec ne aduc aminte de unde a pornit muzica indie si ce a seminificat acest termen la inceput, inainte de marea MTV-izare si avalansa de accente britanice fabricate in serie si zambete cu dinti falsi. Sunt autentici, vii si canta chiar aici, sau acolo.

No.3 a trecut prin multe incercari de-a lungul timpului, reusind, pana acum, sa gaseasca solutii in cele mai multe din cazuri. Insa cand uiti bateria de la camera video acasa... Esti pus la perete, fata in fata cu muzica si fara posibilitate de scapare. Astfel, imprejurarile ne-au determinat sa contemplam mult mai atenti o superba manifestare de vitalitate contemporana, o demonstratie artistica experimentala, extrema si, de la un punct, exclusivista.

Am minti daca am spune ca ne-am simtit in largul nostru. Un public destul de in varsta, sau cel putin matur, care a stat jos, o atmosfera diferita de evenimentele la care participam de obicei. Dar s-a simtit cineva in largul lui? Dincolo de pasivitatea aparenta, am fost cu totii incoltiti de sunete, pusi fata in fata cu un Abis (un nume perfect ales, iata) care nu vrea sa ne cunoasca. Fiecare s-a tinut strans de scaunul lui in timp ce localul a intrat intr-o expansiune incontrolabila, golul intern raspunzand spontan celui din muzica Abis.

Primii au urcat pe scena cei de la Einuiea, o formatie care isi anunta caracterul neobisnuit inca din nume. Muzica prezentata de cei patru muzicieni desavarsiti a fost una atmosferica, semi-instrumentala, cu influente orientale si instrumente exotice precum baglamas si kazoo. In prim plan a fost insa colectia de fluiere a lui Calin Torsan, foarte meticulos pe presul sau asezat inspre marginea scenei. Solistul George Turliu (care s-a ocupat si de instrumentele exotice mentionate mai sus) s-a aflat undeva in planul secund, linia sa fiind un fel de backing vocals - fara nici o voce principala. Chitara s-a aflat si ea in spate, pastrand acelasi ton si sunet si tinand in picioare, in lipsa basului, structura piesei.

Intunecata, lasand in urma notiunile de pesimism si optimism, de cald si rece, muzica Abis aduce in primul rand aminte de sound-ul Bristol gen Portishead: elemente electronice, beat-uri trip-hop, slow si heavy, o solista care aduce aminte de Beth Gibbons atat prin posibilitatile vocale cat si prin prezenta scenica - introvertita si statica. De mare efect in angrenajul trupei este folosirea tobelor (mai rare in muzica de gen) - acestea facand ordine in structura pieselor si dand forta compozitiilor. Pentru ca tobele mentin beat-ul, percutionistul mexican Juan Carlos Negretti (pe care il regasim si in line-up-ul Einuiea) are mana libera la improvizat.

Creierul trupei este, indiscutabil, Costin Dumitrache, un chitarist care reuseste sa imbine foarte frumos si productiv influentele "clasice" cu experimente sonore. Aceasta combinatie de clasic si modern a fost exprimata vizibil in cover-ul 'Whole Lotta Love', celebra piesa a celor de la Led Zeppelin suferind o operatie radicala, in urma careia i se descopera posibilitati estetice nebanuite. Ascuns in spatele mixer-ului, Costin pare sa coordoneze miscarea intregii trupe, pasajele de chitara fiind trademark-ul muzicii Abis. Atat Costin cat si solista Marina Gingirof sunt, prin atitudinea lor anti-vedeta, in deplina armonie cu ceea ce transmit piesele.

Show-uri live (sau mai bine zis cu public) foarte rare, o atitudine scenica lipsita de orice comunicare cu publicul, o muzica creata si interpretata intr-o lume proprie, pe care avem privilegiul sa o privim dar cu care nu avem nici o sansa sa interactionam - Abis dezbraca muzica de orice e redundant si non-muzical, Abis reduc totul pana aproape de absurd, ajungand intr-o stare pura si naturala.

Desi nu a petrecut foarte mult timp pe scena, unul dintre oamenii care au contribuit din plin la reusita evenimentului a fost poetul Chris Tanasescu. "Poet" este un termen putin cam pretentios - Chris Tanasescu este un om care trece dincolo de limitele artei, reinventand aceasta notiune si reinventandu-se pe sine. Chris a torturat si dezintegrat cuvintele prin sunete demne de Mike Patton, a indoit limbajul, l-a reinventat, i-a acordat un nou sens tocmai privandu-l de inteles. Performance-ul sau este greu de redat in cuvinte, pentru ca nu a folosit cuvinte. Razboiul impotriva vocabularului odata incheiat, Chris s-a retras in spatele scenei, adunand literele sfaramate de pe jos si facand un backing vocals de exceptie pe prima piesa. Dupa care a parasit scena, reluandu-si locul la masa, de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

Am avut placerea de a viziona, inainte si dupa concert, dar si in timpul acestuia, secvente din filmul "7-11=3", realizat de chitaristul trupei Abis, Costin Dumitrache. Imaginile au fost foarte bine intercalate, completand prestatia de pe scena in ceea ce putem numi un adevarat happening de arta contemporana.

Highlight Kenosis au facut aseara o scurta trecere in revista a activitatii de pana in prezent, urmand sa intre intr-o pauza pe termen nelimitat. Varianta oficiala este ca Oana, Matei, Dan si Adi se retrag pentru a lucra la urmatorul album, ramane de vazut insa cat din aceasta declaratie este adevarata. Oricum, dupa toate probabilitatile, vom mai vedea HK pe scena, concertul fiind unul prea relaxat si complet lipsit de accente dramatice pentru a fi o despartire permanenta. Cel mai probabil, HK vor reveni pe scena undeva spre sfarsitul anului (sursa neoficiala).

Dupa un soundcheck destul de tensionat, cu unele probleme tehnice care au cam incins spiritele, formatia a avut timp sa se calmeze, revenind putin dupa ora 22:00 pe scena. Concertul a curs apoi calm, intr-un decor propice, cu un sunet bun si un joc de lumini care s-a inteles foarte bine cu output-ul amplificatoarelor. Participarea a fost una nu tocmai extraordinara, publicand compensand insa prin entuziasmul aratat de cei din fata.

Playlist-ul a fost alcatuit din doua parti. In prima, formatia a interpretat in intregime albumul "Glowing", chiar in ordinea de pe CD:

1. 'Empty Dreams'
2. 'Glowing'
3. 'Final Warning'
4. 'It Wasn't Love'
5. 'I Found Myself In You'
6. 'A Drop Of You'
7. 'Flying Machine'
8. 'Thank You For Leaving Me'

A urmat un scurt moment de pauza, timp in care cel de-al cincilea membru HK, laptop-ul, ne-a adus aminte de mai vechea 'Ouverture', dupa care s-a intrat in cea de-a doua parte a concertului, introdusa de Oana ca "cel de-al doilea album".

9. 'There Is No Secret'
10. 'Change The World'
11. 'Interludio'
12. 'I Wish You Felt The Same'
13. Free From Agony'
14. 'Loving A Ghost'

Aceasta ultima parte, incheiata prin vechiul 'Outro', ar fi putut fi mult mai vasta, compozitiile post-"Glowing" fiind destule la numar. De altfel, impresia a fost ca, pentru un "ultim concert", playlist-ul ar fi putut ceva mai generos, buna idee de a prezenta in intregime albumul "Glowing" fiind eclipsata de neincluderea in partea secunda a unor piese foarte bune.

S-a revenit si pentru un bis pe fuga, fiind reluata piesa 'Flying Machine', una dintre preferatele formatiei si publicului deopotriva. Membrii trupei s-au retras apoi, dupa o prezentare succinta a componentei si o reverenta, nimic neobisnuit pentru un final de show HK. Inca o data, atmosfera a fost mult prea destinsa si relaxata pentru o retragere completa din activitate, asa ca noi mergem pe varianta oficiala de "pauza", chiar daca motivele acesteia sunt, probabil, ceva mai diverse. Destinderea a fost atat de mare incat atat Matei cat si Oana au facut cateva greseli minore, dar sesizabile.

Ultimul concert a prins HK, paradoxal, intr-o formula foarte sudata. Dan Alexandru si Adi Sardi intervin vizibil in atmosfera si structura pieselor, dand o nuanta mult mai metal, aceasta fiind, de altfel, comunitatea in care HK se afunda tot mai mult, renuntand in mare parte la usoarele elemente mai "alternative" abordate pe piesele initiale. Dan a parut ca se simte foarte bine in spatele tobelor, lovind fara mila in toate directiile, in timp ce Dan a improvizat mult si foarte bine, propunandu-si, parca, sa foloseasca toate casutele de pe grif.

Highlight au fost o formatie pe care am sustinut-o inca de la formare, fiind impresionati de sound-ul puternic, distinctiv, minutios, personalitatea emanata de membrii trupei si solo-urile absolut din alta lume. Dupa Tep Zepi sau Dekadens (alte formatii pe care le-am promovat intensiv), iata ca si HK arunca prosopul inainte sa fie intr-adevar cazul - ce-i drept, cu sperante de revenire. Noi ii asteptam tot aici, cautand in continuare formatii autentice printre clonele de plastic si sperietorile de ciori care ne mint ca ne canta muzica. Si noi credem ca ne place.

Grimus au oferit aseara un nou show multimedia de exceptie, pregatit, aranjat si executat cu atentie maxima la fiecare detaliu. De la vestimentatie si lumini, pana la atmosfera calda dar destul de distanta incat sa nu spulbere aura de mister, nimic nu a fost neglijat, totul decurgand conform asteptarilor - adica perfect. Grimus dovedesc o placere de a canta atat de pura si dezinteresata incat au parut niste copii rataciti in Bucurestiul negru si trist, vegheat din umbra de ochiul critic al fanilor nemultumiti de propriile vieti.

In deschidere s-au jucat cu instrumentele cei de la Toulouse Lautrec, prezentand variatiuni pe tema indie-rock. Destinsi, relaxati, insa complet stapani pe situatie, cei patru au captat atentia printr-o prima melodie cantata in limba franceza, continuand apoi intr-un stil ritmat, usor retro, foarte apreciat de public.

Muzica celor Toulouse Lautrec este vioaie si alunecoasa: exact cand crezi ca ai prins-o, realizezi ca intre timp a ajuns in cu totul alta parte. Piesele sunt construite pe structuri standard, dar nu se sfiesc sa vina cu ruperi de ritm sau masuri mai neconventionale, fara a parasi insa in totalitate terenul sigur al indie rock-ului. Cele doua chitare, cu un sound vintage, reusesc sa lucreze impreuna foarte frumos si productiv, creand un sunet de ansamblu care reprezinta mai mult decat doar suma partilor.

Grimus sunt pe val. Trec printr-o perioada impermeabila la impulsuri externe, foarte productiva din punct de vedere muzical. Aseara, ne-au cantat nu mai putin de 20 de piese, cu o placere vizibil cel putin la fel de mare ca cea a publicului, intr-un concert mult peste media de timp practicata in general la concertele bucurestene. Muzica Grimus este de o complexitate sonora atat de mare incat este greu sa nu gasesti, din avalansa de note, elemente care sa iti placa (sau displaca). Fiecare instrument vrea sa spuna ce are de spus, incearca sa iasa in fata, totul fiind tinut la un loc de un echilibru instabil.

Playlist-ul a fost alcatuit, in cea mai mare parte din piese noi (10), care vor face obiectul urmatorului album al trupei, planuit pentru acest an. Alaturi de acestea au mai fost interpretate 8 piese de pe "Panikon", una pre-"Panikon" si un cover:

1. 'Addiction'
2. 'Face The Light'
3. 'Time To Be Good Friends'
4. 'Satellites'
5. 'Different Coloured Shoes'
6. 'Ready For It'
7. 'Cave'
8. 'Fingerprints'
9. 'The Hell I'm In'
10. 'Confused'
11. 'Attracted'
12. 'Promise'
13. 'Solitude'
14. 'True Love Waits' (Radiohead cover)
15. 'Confronting Mara'
16. 'Insanity'
17. 'Backseat Driver'
18. - ['Piesa cu acordaj diferit']
19. 'Fractured'
20. 'In A Glimpse'.

Ultimele patru piese din lista au fost cantate la bis (desi erau trecute deja pe foile cu playlist-ul). Inainte de acestea, chitaristul Cristian Csapo a oferit momentul serii, adresand multimii o intrebare retorica care a starnit rasul: "Am observat ca, in aceasta tentativa de a ne readuce pe scena, s-au auzit mai mult barbatii... Ce pula mea inseamna asta?!"

Printre cele mai reusite momente ale serii au fost 'The Hell I'm In', cantata de Bogdan foarte aproape de public, 'Solitude', la fel de "catchy" desi intr-o varianta mult mai dansanta si bineinteles hit-urile 'Backseat Driver' sau 'In A Glimpse', pe care formatia si-a obligat fanii sa faca sarituri sincronizate. Piesele noi pastreaza, in principal, abordarea de pe "Panikon", contextul muzical fiind similar, desi deja ne despart doi ani de albumul de debut. Se experimenteaza, fireste, ceva mai mult, se iau in calcul unele directii noi, dar, in principiu, se incearca o cizelare si perfectionare a sound-ului, fara deplasari majore de continut. Muzica Grimus ramane in continuare in penumbra, la jumatatea comoda dintre optimism si pesimism.

Despre conditiile de desfasurare nu sunt foarte multe de spus. Clubul Taranului este un local care poate fi lejer catalogat drept "profesionist", combatand conceptul de "pivnita interbelica" abordat de multe dintre cluburile de muzica "underground". La capitolul sonorizare nu au existat probleme in afara de volumul vocii lui Bogdan Mezofi, care ar fi trebuit ceva mai tare. Publicul a fost prezent intr-un numar destul de mare incat sa asigure un feedback bun pentru spectacolul de pe scena.

O seara de sambata agreabila asadar alaturi de doua formatii care s-au vazut, s-au placut, au placut, si vor imparti din nou scena luna viitoare, de aceasta data la Cluj. Inainte de concertul de aseara cei de la Grimus au avut amabilitatea sa stea putin de vorba cu noi, rezultatul fiind un interviu pe care vi-l vom prezenta cat de curand.

Ca de fiecare data cand este vorba de Bring The Noise, evenimentul de aseara s-a desfasurat la un inalt nivel calitativ, atat in ceea ce priveste aspectele organizatorice, cat si spectacolul de pe scena. De altfel, trupa Subscribe a dedicat intregul concert lui Dj Hefe, un om fara de care nu am fi vazut niciodata nume ca 25 Ta Life, Born From Pain, Sick Of It All, Deftones, NOFX, Madball, No Use For A Name sau Faith No More sau, evident, Subscribe, in Romania.

Desi ne asteptam la o avalansa de fani Vita de Vie + Subscribe, Fabrica a ramas destul de gol pana in jurul orei 21:00, cand Subscribe au urcat pe scena, vizibil afectati de atmosfera apatica. Altfel, conditiile au fost unele excelente, Fabrica fiind pregatit si decorat ca pentru o manifestare in stil pur underground.


SUBSCRIBE

Cu mai bine de 10 ani de activitate in spate si concerte sustinute in fata a zeci de mii de oameni la cele mai mari festivaluri din Europa, Subscribe nu au dat un randament scazut desi au cantat pe strada 11 Iunie nr. 50, in fata a cateva sute de oameni. Zgomotul ultimelor tramvaie care se chinuiau catre depou prin transeele bucurestene a parut o mangaiere pe timpan pe langa muzica exploziva a celor de la Subscribe, fara jumatati de masura si fara momente in care sa iti tragi respiratia. Sinceri, deschisi, cantand vizibil din placere si traind fiecare nota, ungurii au incercat din rasputeri sa interactioneze cu multimea, reusind, pana la urma, prin eforturile sustinute ale solistului Máté Tilk.

Impresiile de dupa show-ul au oferit de Subscribe au fost unanim pozitive. Fiecare a luat din muzica trupei ce i s-a potrivit, varietatea de stiluri fiind topita in metalul incins improscat din amplificatoare. De la NU-metal la hardcore, de la pattern-uri pop la elemente experimentale, nimic nu a fost fortat pentru o formatie care stie exact cum si ce are de facut pentru a atinge punctele sensibile ale ascultatorului.

GUILTY PARTIES

Dupa zece minute de pauza, Subscribe au revenit pe scena pentru un scurt tribut Rage Against The Machine, fara clape si cu o singura voce. Publicul a fost de aceasta data mult mai receptiv, toata lumea cantand clasicele refrene 'Guerrila Radio', 'Killing In The Name' sau 'Bulls On Parade' iar solistul Máté Tilk stand mai mult in public.

Fidelitatea redarii sunetului RATM a fost atat de ridicata incat aproape ca am uitat ca participam la un concert de cover-uri. De la dread-uri si voce pana la solo-urile de chitara, totul s-a potrivit perfect cu resursele Subscribe. Rar ni s-a intamplat sa mai vedem un tribute-band atat de firesc, pastrand intacte piesele fara a face nici un fel de efort.

GRUPUL DE REZISTENTA

Brugner, DJ Dox, DJ Undoo, Stoe Toxxic, K-GULA si Naighba au fost protagonistii celui mai delicat moment al serii. "Vad ca nu prea ne potrivim" a fost fraza prin care Brugner a anticipat ceea ce se va intampla. In afara de cateva persoane izolate, majoritatea celor prezenti au privit cam suspiciosi rimele spuse pe ritmuri incopatibile cu headbanging-ul. "Si noua ne place rock-ul" si alte fraze de gen nu au ajutat nici ele prea mult, nici macar renuntarea la playlist-ul pregatit si cantarea unor piese mai cunoscute din repertoriul rap romanesc nereusind sa incalzeasca atmosfera. Pana la urma, Grupul de Rezistenta a lasat-o balta si s-a retras aproape fara aplauze.

Initiativa organizatorilor de a include artisti hip-hop intre Subscribe si Vita de Vie este una laudabila, insa sortita esecului. Consumul la scara larga al muzicii hip hop de catre o categorie pe care nu e nevoie sa o mai descriem, ii face pe multi sa fie reticenti fata de acest gen, fara exceptie, desi aseara au fost prezenti cativa artisti underground cu idealuri apropiate de comunitatea alternativa. Brugner si-a exprimat, de altfel, aprecierea fata de Subscribe, in timp ce Naighba a fost in primele randuri la Vita de Vie. Una peste alta, Grupul de Rezistenta a facut un show agreabil, reusind sa se descurce foarte bine in niste conditii destul de tensionate.

VITA DE VIE

Vita de Vie au incheiat seara, privind Fabrica de sus in jos, de la inaltimea unei trupe care si-a inventat propriul stil, canta impreuna de aproape 15 ani, a trecut prin mainstream, a trecut prin underground, fara a-si face obligatii insa fata de nici una dintre parti. Iata ca, in 2010, Vita de Vie au curajul si dreptul sa declare, referitor la urmatorul album, ca este in primul rand important ca acesta sa placa formatiei, si apoi fanilor.

Ca in cazul oricarei formatii cu un trecut intens in activitate, playlist-ul a fost o placere, trecand prin toate cele sase albume lansate pana in prezent, oferind astfel si o imagine de ansamblu asupra evolutiei muzicale. De la 'Ozosep', cu un sound punk rock de mult lasat la o parte, pana la hit-urile (in adevaratul sens al cuvantului) 'Basul Si Cu Toba Mare' ("Si acum destul pentru noi, sa mai cantam si pentru voi.")sau 'Sunetul Mai Tare', si pana la experimentele acustice pop/post-grunge de pe cea mai recenta realizare, 'Egon'.

Desi pot fi considerati deja "veterani", Vita de Vie raman foarte populari printre cei cu varsta sub 20 de ani, asemenea altor trupe "batrane" care sunt la inca la moda prin cluburile bucurestene - Timpuri Noi, Altar, ZOB etc.

Concertul s-a terminat dupa ora 1:00, dar concluzia serii, pe care nu o putem ignora, a fost una care nu are nici o legatura cu acesta : in Bucuresti nu se mai poate merge pe jos noaptea. Noaptea, Bucurestiul apartine cainilor si taxi-urilor. Iubitorii de caini circula, pe de alta parte, doar ziua, doar prin zone "bune" si doar cu masina - prin geamul masinii totul arata altfel.

The Division Of Joy reprezinta o initiativa laudabila si cat se poate de interesanta, o miscare, ceva nou, in cadrul scenei bucurestene. Un tribute-band atipic, care a reusit sa gaseasca echilibrul: departe de a fi o imitatie vulgara a stilului si atitudinii Joy Division, pastreaza intacta acea aura intunecata si neclara fara de care muzica lui Ian Curtis & co. si-ar pierde sensul. Numele este si el foarte bine ales, semnificand tocmai ca avem de-a face cu Joy Division, dar nu chiar. Aceleasi elemente, acelasi sens al frazei si acelasi rezultat, dar intr-un aranjament usor modificat.

Line-up-ul The Division Of Joy este unul perfect, mijloacele facand din plin fata scopurilor. La bas il avem pe Augustin, care a luat o pauza de la indie-pop-ul standardizat al celor de la The Amsterdams, dovedindu-si abilitatile tehnice. Muzica Joy Division este una care scoate in evidenta, in primul rand, basul, iar Augustin s-a achitat din plin de datorie, ajutat de o paleta larga de efecte, mai rar vazuta la un basist. La tobe, Andrei a reusit sa pastreze simplitatea seaca si aproape mortuara a percutiei, fara complicatii inutile.

La chitara - Janin Pasniciuc, un personaj reprezentativ pentru underground-ul bucurestean, atat ca muzician cat si ca sunetist. Un chitarist complet, entuziast, cu un stil propriu foarte bine definit dar totodata deschis la experimente, si cu o deosebita viziune muzicala, altfel spus, omul perfect pentru o asmenea initiativa. Plin de energie si identificandu-se cu piesele, Jan a reusit, ca de obicei, sa stoarca destul noise si feedback din amplificatoare incat macar doi-trei ascultatori din public sa strambe din nas.

Si in fine, solistul - marea curiozitate a serii, pentru cei care nu aveau habar cine si cum sunt The Division Of Joy. Va semana cu Curtis? Il va imita? Va incerca sa-i redea miscarea scenica? Va modifica partea vocala?

Nu. Gabi Andries, in varsta de 45 de ani si cu un fizic total opus lui Curtis, a fost cel caruia i-a fost incredintat microfonul. Sobru, disciplinat si cu o voce 100% à la Curtis, acesta a parut, din nou, cea mai buna varianta posibila pentru functia respectiva. Accentul a fost pus exclusiv pe muzica, si nu pe o redare seaca a trasaturilor plastice si un transplant fals de identitate.

Playlist-ul serii a fost unul scurt si nu a inclus piesa pe care (probabil) o asteptau cei mai multi - 'Love Will Tear Us Apart', care era trecuta pe foaie, insa a fost pastrata pentru un bis care nu a mai fost cerut. Nu pentru ca publicul nu ar fi gustat concertul, ci pentru ca muzica respectiva nu atrage personalitati prea exuberante, ci mai mult contemplative. Acestea au privit concertul din colturile intunecate ale clubului, reactiile chimico-muzicale fiind mai mult de natura interna.

1. 'Transmission'
2. 'Digital'
3. 'Disorder'
4. 'She's Lost Control'
5. 'Isolation'
6. 'Atmosphere'
7. 'Dead Souls'
8. 'Shadowplay'
9. 'Day Of The Lords'
10. '24 Hours'
11. 'Warszaw'

Punctul culminant al serii a fost 'Day Of The Lords', o piesa prezentata de Gabi ca una "foarte grea", afirmatie ce poate fi interpretata in mai multe feluri. Cu o vibratie aproape metal si un Jan atotputernic, piesa a refuzat sa ramana pe scena, rascolind sistemul nervos central al tuturor celor participanti si jucand "de-a v-ati ascunselea" cu gandurile mai sumbre tinute la pastrare in straturile inferioare ale constiintei. 'Digital', 'Dead Souls' sau 'Warszaw' au fost alte momente care merita subliniate.

La capitolul sonorizare, nu au fost probleme, Control-ul fiind, ca de obicei, un loc in care poti sa vezi si sa auzi ce se intampla pe scena. Vocea ar fi trebuit ceva mai tare, dar acestea sunt detalii minore care nu au afectat calitatea show-ului. Participarea a fost una medie - nu a dezamagit dar se putea mai bine pentru o seara de sambata. Intregul eveniment a fost bine organizat, atmosfera fiind una compatibila cu muzica, proiectiile realizate pe toti peretii din club dand un efect aproape sinistru.

Muzica Joy Division se dezvolta malign, profitand de orice punct slab al ascultatorului. Nascuta in peisaje sterse, uriase, izolate, neprietenoase, dureros de constienta de trecerea timpului si mereu treaza, se identifica pefect cu individualitatile obosite, ratacite in metropola cenusie in subteranul careia se regaseste si clubul Control. Desi creata intr-un spatiu deschis, muzica sufera de claustrofobia propriului corp, purtat din inertie prin labirintul urban si casant, vulnerabil la orice impuls extern.

Noroc ca vremea s-a imbunatatit vizibil in ultimele zile, altfel concertul de aseara ar fi putut produce efecte imprevizibile intr-un psihic slab, propagandu-se printre circumvolutiunile cerebrale cu furia efectului-fluture. Singuratatea se raspandeste ca o ciuma in multimea de pe strazile Bucurestiului. Diferenta de mentalitate apare in urma constientizarii acesteia.

"I guess you were right, when we talked in the heat,
There's no room for the weak, no room for the weak,

Where will it end? Where will it end?
Where will it end? Where will it end?"

Rain District fac parte dintr-o generatie noua in muzica underground romaneasca, care beneficiaza de un feedback foarte bun, intrucat se pliaza perfect pe cerintele si nevoile artistice ale publicului actual. Byron, Kumm, Urma, Grimus s.a.m.d. sunt trupe care se adreseaza unui public-tinta comun: situatie sociala medie sau peste medie, o oarecare pregatire intelectuala. Clasele defavorizate nu vor simti aceasta muzica elevata, radio-friendly, optimista, calda si plina de culori. "Art for art's sake" este sloganul care descrie cel mai bine aceasta miscare, concentrata pe melodia in sine si nu pe impactul acesteia cu mediul extern.

Prezenta lui Alex Purje ca frontman ar putea da impresia unui cu totul alt sound, acesta avand un trecut legat de sonoritati ceva mai abrazive (Nociv, Redrum). De aceea, la primul contact cu muzica Rain District, majoritatea ascultatorilor sunt luati prin surprindere de inflexiunile electronice si preponderenta elementelor atmosferice si experimentale. Desi cu o vibratie 100% proprie si detectabila pe orice compozitie, care pastreaza si cateva ramasite din vechiul sound al trupei, Rain District isi rezerva dreptul de a experimenta, instrumentalul 'Rain Sparkling Crystograms' si 'Change Sides', care ne releva latura mai "grunge" a formatiei, avand, de exemplu, destul de puntine puncte in comun.

Concertul din Silver Church a inceput dupa o asteptare de aproape o ora si jumatate, in conditiile in care la ora 22:00 (ora de incepere), clubul era aproape gol. Pana cand trupa a urcat pe scena, Silver Church-ul s-a mai animat, participarea fiind una destul de buna, desi redusa, cu siguranta, de conditiile meteorologice, care au transformat capitala europeana Bucuresti intr-un camp de lupta.

Rain District. Un nume cu o sonoritate buna si un continut reprezentativ pentru sound-ul trupei. Un nume care circula prin scena underground de mai bine de doi ani, chiar si vechea formula, cu Horatiu la voce, reusind sa iasa in fata si sa puna la punct realizari memorabile, precum 'My Way', piesa la care s-a renuntat, din pacate, in perioada Purje. Totusi, identitatea trupei pare sa fi fost descoperita odata cu venirea lui Alex la voce, lucru recunoscut si de vechii componenti: "For the time being, RD members can honestly say that they live the feeling of fulfillment in music."

Experienta live oferita de Rain District este una, in primul rand, contemplativa. Muzica acestora vine de departe, oferind o perspectiva larga, transformand publicul si scena in doua puncte indepartate, vazute cu proprii ochi. Sentimentele si orice alt fel de ganduri se lasa la garderoba, pe durata concertului ele fiind substituite de imaginile sonore, fara scopuri si intelesuri ascunse si cu un singur timp: prezent.

Avem de-a face cu un inceput bun de an in plan concertistic. Dupa ce show-ul oferit joi de Dutevino a fost un succes neasteptat in ceea ce priveste participarea, aseara clubul Mojo a fost din nou plin pentru concertul britanicilor de la Baddies. Ca de fiecare data cand este vorba de One Day si Mojo, totul a fost pus la punct ca la carte, de la promovarea intensa care a avut un rezultat vizibil, pana la punctualitate, concertul incepand in jurul orei 21:30.

Au inceput cei de la The Mono Jacks. Nu putem spune despre ei ca au cantat "in deschidere", deoarece playlistul ambelor formatii a fost compus din acelasi numar de piese, 13. Desi ambele incluse in familia indie rock, au existat diferente mari intre abordarea muzicala si scenica a celor doua trupe, publicul gustandu-le insa pe amandoua.

Aranjata, slefuita, perfect asezata si dezvoltata voit monoton pe structuri fixe, muzica celor de la Mono Jacks este perfecta intr-un fel aproape robotic. In prim plan se afla, fireste, Doru Trascau, un artist complet care iese in evidenta prin realizarile sale - si nu din dorinta de a iesi in evidenta. Piesele Mono Jacks, desi dintr-un cu totul alt film fata de AB4, pastreaza inca unele elemente sonore care sunt un trademark al pieselor compuse de Doru.

Personalitatea lui Doru si experienta muzicala dobandita alaturi de AB4 se regasesc in activitatea Mono Jacks; este evidenta maturizarea lirica si stilistica. Angoasa tineretii a apus, la fel si latura grunge, muzica schimbandu-si starea de agregare - s-a calmat, s-a oprit din miscarea haotica, s-a solidificat, pierzand din spontaneitate dar castigand forta si stabilitate.

Nici o urma de stabilitate in ceea ce priveste Baddies. Pamantul ne-a fugit de sub picioare si am fost zguduiti imediat ce pe scena au urcat cei patru muzicieni plini de personalitate veniti tocmai din Southend, Essex. Pana sa ne dam seama ce ne-a lovit, concertul s-a terminat si scena a ramas ca dupa o furtuna, vibrand inca sub feedback-ul asurzitor al chitarelor abandonate pe podea. Recitalul britanicilor a fost scurt, la obiect, plin de forta si a reusit sa se termine inainte ca orice urma de plictiseala sa isi faca loc.

Trecand peste muzica, Baddies au oferit un adevarat show vizual, grimasele psihotice si miscarile epileptice ale acestora fiind laitmotive ale prestatiei. Concertul a parut o manifestare temporara a unor efecte induse de substante halucinogene, la final scena zacand parasita si devastata de supradoza de decibeli. Baddies au reusit sa fie pe acelasi nivel de unda cu publicul, fiind atat de sinceri si autentici incat muzica a trecut deseori pe planul secund.

Intercity-ul Baddies a oprit asadar cu succes in halta Bucuresti, in drum spre Japonia, unde trupa va sustine un mini-turneu. Ii adaugam pe Michael Webster, Jim Webster, Simon Bellamy si Danny Rowton pe lista oaspetilor pe care ii mai asteptam prin capitala.