FOTO: Travka @ Club A

august 26th, 2010 | By herminedirt

CRONICA: Luna Amara @ Clubul Taranului

august 1st, 2010 | By herminedirt

Luna Amara si-au lansat vineri seara cel de-al saselea videoclip din cariera. Dupa cele patru realizari low-budget de pe "Asfalt" ('Rosu Aprins', 'Gri Dorian', 'Ego Nr. 4', 'Folclor'), toate pline de continut si entuziasm violent, si mult mai comercialul 'Loc Lipsa', pentru noul clip Luna Amara s-a ales animatia. O alta varianta pentru 'Chihlimbar' ar fi trebuit lansata acum cateva luni, formatia s-a hotarat insa, pe ultima suta de metri, ca videoclipul nu se ridica la nivelul asteptarilor, si l-au anulat. Acum, lansarea a venit in mod neasteptat, fiind anuntata doar cu cateva zile inainte de eveniment.

Clipul nu se distanteaza cu nimic de ideologia Luna Amara atent cladita in cei zece ani de activitate. Este pesimist, este real, reluand motivul exploatat pe 'Gri Dorian', cel al cutiei puse in cap care, pe scurt, simbolizeaza izolarea individului de mediul extern. Cutia din 2004 s-a transformat in anul 2010 intr-un cub format din cuvantul "FEAR". De altfel, in videoclip sunt integrate o serie de "mesaje subliminale", texte, cuvinte, fragmente, ce ne trec prin fata, multe dintre ele fiind concepte deja folosite de Luna Amara: "HAPPINESS PROVIDER", "NO RETURN", "DON'T LET YOUR DREAMS FALL ASLEEP".

Dupa vizionarea in liniste a clipului, Luna Amara au urcat pe scena in jurul orei 23:00, prezentand publicului foarte cuminte, ca de obicei, din Clubul Taranului, un setlist de 15 piese, plus inca doua titluri adaugate la bis.

01. 'Somn'
02. 'Asfalt'
03. 'Luni De Fiere'
04. 'Versus'
05. 'In Cercuri'
06. 'No Return'
07. 'Albastru'
08. 'Mara'
09. 'Dead Ends'
10. 'Ciudat'
11. 'Are We Happy Now?'
12. 'Bathtub Glory'
13. 'Happiness Provider'
14. 'Oras'
15. 'Gri Dorian'

Bis:
16. 'Loc Lipsa'
17. 'Folclor'.

Playlist-ul a inclus aceleasi titluri pe care le auzim de luni bune in live-urile celor de la Luna Amara. Formatia pare ca s-a oprit asupra unei serii de track-uri care o caracterizeaza cel mai bine in momentul de fata, renuntand definitiv la un numar destul de mare de piese care erau cantate, acum un an, doi sau chiar mai multi, in mod constant. De asemenea, s-a renuntat de o bucata buna de vreme la cover-uri, acestea aparand inainte foarte des - Nine Inch Nails, Porcupine Tree, Korn, R.E.M., Radiohead, Dark New Day, The Cure, Nirvana s.a.m.d.

In mod neasteptat nu a fost inclusa in playlist piesa 'Chihlimbar', a carei videoclip era lansat in cadrul concertului respectiv. Cel mai interesant moment al serii a fost insa prezentarea unei piese nou-noute, care a mai fost cantata doar de doua ori, la Cluj si Iasi. Intitulata 'Are We Happy Now?', avandu-l pe Nick la vocea 1 (ca majoritatea creatiilor recente), piesa urmeaza linia trasata de evolutia recenta Luna Amara, mergand catre un alternative metal modern, cu alternante violente intre melodicitate si brutalitate, aceasta din urma fiind insa in cazul de fata mai temperata, ramanand la cote mai joase decat pe 'Bathtub Glory' sau 'Sleeping Disco'. Chitarele colaboreaza excelent, Ferezan oferind un background simplu, perfect pentru notele spatiale redate de celalalt Mihnea. In a doua jumatate, piesa se rupe intr-un bridge calculat parca matematic, urmat de un solo imprevizibil (bineinteles) al lui Ferezan.

Sonorizarea a fost una de exceptie (cel putin din public, de pe scena existand destule nemultumiri). S-a auzit clar, destul de tare incat sa orice gand sa sara de pe sine si destul de incet incat sa nu devina totul confuz (vezi cazul Suburbia). Au aparut ceva probleme pe la piesa 7, cand amplificatorul lui Mihnea Ferezan s-a ars, acesta insa a reusit sa se descurce pana la urma, dupa ce 'Mara' a fost executata cu o singura chitara. In afara de acest eveniment nefericit, care a redus putin din forta chitarelor in a doua jumatate de concert, primele 6 piese au beneficiat de o claritate penetranta.

Un rol important in cadrul show-ului l-au avut proiectiile, nu neaparat prin ele insele, ci prin jocul involuntar de lumini si umbre. Mihnea Blidariu a devenit un gigant negru pe ecranul din spatele scenei, dominand atat in planul real cat si in cel imaginar. Acesta devine, in ultima vreme, un chitarist din ce in ce mai important in trupa, trecand peste rolul de solist si partile de trompeta. Experimenteaza mult si contribuie din plin la vibratia psihedelica initiata de Ferezan. Instrumentalele devin din ce in ce mai grele, piesele vechi sunt in permanenta retusate, solo-urile ar putea continua ore in sir fara sa plictiseasca - astfel s-a ajuns ca 'Loc Lipsa' sa dureze 9 minute, 'Ciudat' - 8, 'Gri Dorian' - 6...

Luna Amara este o formatie cu gust de tutun. La fel cum tragi din tigara fara nici o impresie a viitorului, la fel 'Somn'-ul sau 'Asfalt'-ul celor de la Luna Amara supradimensioneaza prezentul, reusind sa imprime un sens unic (ca directie), independent de repere, trairilor si imaginilor psihice. "Daca tu esti doar al tau, eu cine sunt?" ramane o intrebare retorica, oricat ne-am dori un raspuns.

CRONICA: Dead Ceausescus @ Control

iulie 16th, 2010 | By herminedirt

"Redactia: Vreti sa transmiteti un mesaj poporului roman, comunistilor?

Petre Ignatencu: Fac apel la toti cei care impartasesc idealurile comuniste, au incredere in ele, sa sprijine demersul nostru de reorganizare a PCR, singurul partid politic care a demonstrat prin fapte ca ii pasa de poporul roman, de clasa muncitoare, de taranimea muncitoare, de intelectualitatea muncitoare, de tineret, de pensionari, de Romania. Le doresc optimism, fiindca ceea ce trebuie sa se intample se va intampla. Vom fi ce am fost si mai mult decat atat."

Fragmentul de mai sus face parte din "Interviu acordat redactiei ziarului Scanteia As de tovarasul Petre Ignatencu (5 iulie 2010)". Exista si sunt printre noi, chiar si in 2010. Nici unul dintre ei nu a fost din pacate prezent la reuniunea muncitoreasca de miercuri seara din clubul Control, unde tovarasii au sarbatorit, cum stiu mai bine, un nou concert-eveniment Dead Ceausescus, atat de bine surprins de fraza promotionala "tragi-comedie punk rock intr-un act". Le-am fi strans mana cu caldura si i-am fi invitat in mijlocul manifestarilor de iubire fata de tara si de partid.

Concertul din Control a fost, pur si simplu, un concert Dead Ceausescus. Cei care au mai fost prezenti la show-urile acestora, stiu exact la ce sa se astepte in fiecare an, fara ca acest caracter usor previzibil sa afecteze in vreo masura calitatea evenimentului. Din contra, te prezinti optimist, sigur ca vii la unul dintre putinele grupuri care se incapataneaza sa nu renunte la atitudinea, ideile si sunetul pur old school punk rock. I-am vazut prima data live in 2005, in regretatul Underworld din Piata Mihail Kogalniceanu. Suntem in 2010 si concertul Dead Ceausescus ramane un eveniment central in cadrul scenei punk rock din Bucuresti, reusind sa antreneze in continuare fanii in acest joc al istoriei, scrisa pe ritmuri de punk.

Dupa o portie generoasa de cantece patriotice, Ceausestii Morti si-au facut aparitia, scufundati in fum si purtand costumele specifice epocii. Apoi, fara alte avertismente, s-a dezlantuit macelul specific din fata scenei, un mosh-pit perpetuu care nu s-a sfarsit decat odata cu concertul. Exilati pe margini, cei care nu au dorit sa participe la astfel de sporturi extreme neomologate la Olimpiade, au avut si ei o ocupatie, straduindu-se din rasputeri sa se mentina pe verticala. Fireste, Gabby, acest Jello Biafra autohton, incuraja multimea sa continue manifestarile cu caracter patriotic, coborandu-se, ca un adevarat lider, in mijlocul poporului, in repetate randuri.

Nu a lipsit din sceneta punk rock nici Leana, care in acest an a fost excelent jucata de Roxana Mocanu, pe care v-o amintiti probabil de la Dekadens, formatie pe care o salva de la inec dupa dezertarea lui Becky Elian. A fost o adevarata placere sa o revedem pe scena, intr-o postura cu totul diferita fata de cea cu care ne obisnuise. Intr-un outfit in ton cu evenimentul, Roxana nu s-a lasat cu nimic mai prejos decat Gabby, fiind la fel de energica si 100% punk rock. Piesele pe care Leana a colaborat au fost 'Bad Reputation' (Joan Jett) si 'Oh Bondage Up Yours' (X-Ray Spex). A intervenit si la piesa de final, 'Fight For Your Right (To Party)' (Beastie Boys), care a evoluat intr-un haos total (conotatie pozitiva), cu fanii urcati pe scena si toata lumea urland, fiecare dupa posibilitati, refrenul.

Alte delicatese muzicale au fost 'TV Party' (o piesa perfecta pentru peisajul social autohton) si 'Six Pack'-ul celor de la Black Flag, 'Sonic Reducer' de la Dead Boys, eterna 'Should I Stay Or Should I Go' - The Clash, sau 'Holiday In Oltenia', o adaptare geografica dupa Dead Kennedys. Nu a lipsit nici singura compozitie proprie Dead Ceausescus, 'Balada Lui Iliescu', pe care, fireste, cei prezenti si-au indreptat cele mai bune ganduri catre un personaj de seama atat in Romania comunista, cat si in cea post-comunista! Si, bineinteles, Gabby ne-a propus spre ascultare si doua track-uri din repertoriul trupei care l-a consacrat, Molotov Cocktail: 'Police Navidad' si 'Part Time Punks', doua ode inchinate Politiei Romane si punk-erilor in rezerva.

Playlist-ul complet a aratat astfel:

01. 'Holiday In Oltenia'
02. 'Ceausescu's Dead'
03. 'Ceausescu Was A Martian'
04. 'Ceausescu Fought The Law'
05. 'Sonic Reducer'
06. 'Six Pack'
07. 'Police Navidad'
08. 'Bad Reputation' (feat. Leana)
09. 'Oh Bondage Up Yours' (feat. Leana)
10. 'Balada Lui Iliescu'
11. 'Ceausescu's Kids'
12. 'TV Party'
13. 'Part Time Punks'
14. 'If The Kids Are United'
15. 'Viva La Revolution'
16. 'Should I Stay Or Should I Go?'
17. 'Fight For Your Right To Party'.

Conceptul dezvoltat de Dead Ceausescus este unul peren. Radacinile sunt puternice, cadavre spirituale, sociale si politice din care sa se hraneasca sunt destule, iar fructele se culeg anual, intr-un show intr-adevar unic. Este o inteligenta adaptare a conceptului Dead Kennedys la nevoile locale, reusind simultan sa ofere o perspectiva inteligent-ironica asupra unei istorii care inca ne bantuie cat se poate direct, si sa aduca live, in Bucurestiul anilor 2010, creatii de seama ale comunitatii hardcore/punk rock a anilor '70/'80.

Plini de voiosie, tinerii viitori proletari romani care au participat la Marea Adunare din Control au lasat in urma mese rupte, sticle sparte si vanatai impartite cu generozitate. Ceausestii s-au intors la somn, iar noi ne reluam activitatile diurne, toate puse in slujba viitorului luminos care se arata la orizont. Ne revedem la anul, sa-i mai zgaltaim un pic pe tovarasi in cavouri. Romania nu v-a uitat!

CRONICA: Sonisphere Romania – Tuborg Green Fest @ Romexpo – ZIUA 3

iulie 13th, 2010 | By herminedirt

NOTA: Din cauza unor probleme de natura medicala cu care autorul s-a confruntat imediat dupa festival, acest articol nu a putut fi redactat si publicat in timp util. Ne cerem scuze pentru intarziere si va invitam ca inainte sa-l cititi sa va transpuneti cu doua saptamani in urma.

Dupa o noapte agitata, am revenit cu constiinciozitate la Romexpo pentru ultima zi de Sonisphere. Avand in minte haosul creat cu o zi in urma, ne-am prezentat ceva mai devreme - nu puteam sa ratam apogeul carierei de peste 10 ani a celor de la Luna Amara: prezenta pe aceeasi scena cu formatii care pana acum se regaseau doar pe tricourile membrilor trupei, Alice In Chains si Rammstein. In jurul orei 14:00, cozile deja existau dar erau mult mai anemice iar atmosfera era lipsita de tensiunea zilei precedente.

Pe 1 iulie 2010, Wulffmorgenthaler publicau un single panel comic foarte descriptiv pentru notiunea de "festival". Acesta poate fi vizualizat aici, iar textul sau este urmatorul:

"At this year's music festival, we have skipped the music all together - and not a single person has noticed yet!"

Este foarte greu sa iti pastrezi interesul treaz in contextul unui festival de anvergura, oricat de bine intentionat ai fi. Aglomeratia, zgomotul, oboseala, toate extinse iritant atat pe plan spatial cat si temporal, reduc involuntar din puterea muzicala. Totusi, de la o usoara scadere a entuziasmului la oameni care in loc sa se uite spre scena "beau o bere" sau stau la cozi interminabile la mancare (preaparata in mod necesar la gratar), pentru ca atunci cand "headline-rii" urca pe scena sa se inghesuie cu miscari bovine cat mai in fata - este cale lunga. Centrul de interes deviaza deseori de la "muzica" la "socializare".

Luna Amara au inceput la 15:30, ora la care cea mai mare parte din Golden Circle era goala, in timp ce la Normal Circle oamenii erau dispersati si plictisiti. Soarele, care in ziua precedenta fusese absent, contribuia si el la starea de acalmie, care, de altfel, a predominat in aceasta ultima zi de Sonisphere. Totusi, publicul era mult mai numeros decat parea, daca ar fi fost adunat la un loc insumand mult, mult peste capacitatile unui local inchis.

O stare foarte interesanta a fost creata de aceasta trecere de la underground la eveniment major. Prin multime pot fi detectate, din cand in cand, fețe familiare de la concertele de club Luna Amara. Membrii trupei par si ei mici, mici, pierduti in masa de oameni. Venim cu totii dintr-o alta lume. Urletul lui Mihnea Blidariu de la soundcheck zgarie asfaltul din incinta Romexpo, facand sa vibreze orice lucru care ii sta in cale si unind intr-un plan invizibil aceste personalitati fidele trupei, dizolvate in multime. Strainii rataciti printre oameni se simt ca acasa - incepe Luna Amara.

Un concert scurt, compus numai din piese electrice si binecunoscute de public. Mai putin 'Bathtub Glory', care insa s-a incadrat bine in peisaj. Selectia compozitiilor a fost una inspirata, simtindu-se in respectivul context nevoia de heavy, de dinamism - sunetele acustice nu ar fi facut probabil decat sa adoarma si mai mult publicul. Asa, Luna Amara si-au aratat coltii, si, desi nu a existat foarte multa miscare pe scena si in fata acesteia, a existat destula incordare la nivel sonor.

Singurul minus al show-ului au fost niste probleme persistente pe care le-a avut Mihnea Ferezan, a carui chitara nu s-a auzit sau s-a auzit prea incet in cea mai mare parte a concertului. Membrii crew-ului tehnic prezenti pe scena nu au parut sa ajute prea mult la remedierea problemei, oricum, in ansamblu, acest mic incident nu a redus vizibil din calitatea setului oferit de clujeni. Foarte bine, tare, taios, s-au auzit in schimb cele doua voci, urletele lui Nick de pe 'Bathtub Glory' si 'Happiness Provider' rascolind praful si mintile - iar Mihnea Blidariu, cu "ciocul" caracteristic, aplecat asupra microfonului si iradiind forta din toti atomii a parut un semizeu rebel. Daca cel mai bun concert reusit vreodata de Luna Amara ramane, probabil, Stufstock 2004, cel mai important este indiscutabil, incepand cu aceasta luna, Sonisphere Festival.

Playlist :

01. 'Gri Dorian'
02. 'Somn'
03. 'In Cercuri'
04. 'Oras'
05. 'Dizident'
06. 'Bathtub Glory'
07. 'Happiness Provider'
08. 'Loc Lipsa'.

Doar 8 piese au avut din pacate timp Luna Amara sa ne prezinte, parasind scena cand de abia incepusem sa ne incalzim - la fel probabil si formatia, obisnuita in general cu gig-uri de doua ore. Randurile si palcurile de oameni se ingroasa vizibil, desi participarea este departe de pelerinajul de la The Big Four.

Au urcat in scurt timp pe scena Anathema, o formatie care beneficiaza de un fan-base foarte dedicat in Romania. Au existat chiar cateva cazuri de isterie a la Michael Jackson in publicul de la Normal Circle, privite indoielnic de statuile BGS, privite la randul lor indoielnic de cateva mii de oameni. Introvertiti, introspectivi si atmosferici, Anathema au lovit incet si progresiv, lasand rareori sa rasune usoare reminiscente death/doom si gothic metal din trecutul indepartat. In rest, muzica de camera, idei crepusculare, denaturate si subtiate de locul deschis si lumina soarelui.

Concertul a inceput cu un vast si cerebral cover dupa 'Kashmir'-ul celor de la Led Zeppelin, care i-a facut sa ridice ochii din pahare, macar pentru o vreme, si pe cei veniti doar pentru Rammstein (o categorie predominanta). Au urmat piese de pe albumele "Alternative 4" (1998), "Judgement" (1999) si "A Natural Disaster" (2003). Suprinzator, nimic de pe cea mai recenta realizare a trupei "We're Here Because We're Here" (2010), si mai putin surprinzator, nimic de pe primele 3 albume, la al caror sound Anathema a renuntat demult.

Playlist:

01. 'Kashmir' (Led Zeppelin cover)
02. 'Deep'
03. 'Closer'
04. 'Lost Control'
05. 'Empty'
06. 'A Natural Disaster'
07. 'Fragile Dreams'.

Stone Sour au fost surpriza placuta a zilei. Ei au fost primiti foarte bine de fani, desi Golden Circle era in continuare 50% gol, acestia cantand versurile pieselor si reactionand pozitiv dupa fiecare piesa. Probabil ca implicarea celor doi membri Slipknot, Corey Taylor si Jim Root, in proiect, a influentat acest aspect - Slipknot fiind o formatie populara printre ascultatorii romani. Primiti bine de public, si membrii trupei au raspuns pozitiv, Corey Taylor numind concertul unul "memorabil" si promitand o revenire in Romania.

Pentru cineva care nu cunoaste exact muzica Stone Sour, asteptarile s-ar indrepta catre o muzica mai lejera, eventual semi-acustica, avand in minte epuizantul hit 'Through Glass' si presupunand ca acesta este "proiectul soft" al solistului Slipknot. Situatia este insa foarte diferita, Stone Sour pastrandu-si esenta heavy in ciuda unor influente de suprafata alternative si post-grunge. La capitolul playlist, formatia s-a axat pe albumul "Come What(ever) May" (6 piese), prezentand si 4 compozitii noi, de pe viitorul album "Audio Secrecy", care va fi lansat pe 7 septembrie. De pe debutul discografic auto-intitulat din 2002 nu a supravietuit decat o piesa, 'Get Inside'.

Playlist:

01. 'Mission Statement'
02. 'Reborn'
03. 'Made Of Scars'
04. 'The Bitter End'
05. 'Your God'
06. 'Through Glass'
07. 'Digital'
08. 'Get Inside'
09. 'Hell & Consequences'
10. '30/30-150'.

Alice In Chains au atins perfectiunea si au oferit unul dintre cele mai bune show-uri vazute vreodata de publicul din Romania. Profesionalismul, simplitatea, deschiderea si placerea sincera cu care s-a cantat, executia reusita pana in cele mai mici detalii, toate au contribuit la un eveniment al carui singur regret ramane publicul nedemn de un asemenea deliciu sonor. Acesta, in fara de cateva grupuri izolate din primele randuri, a reactionat fad si inconsistent, desi avea in fata o legenda a muzicii mondiale, care venea direct din Seattle, direct din istorie, la Bucuresti.

Dupa problemele de sonorizare pe care le-au avut Luna Amara si Anathema (volum foarte mic), Alice In Chains ne-au cantat parca direct din creier. Sunetul nu a avut nici un fel de impuritati, transmitand cu precizie sobrietatea si tensiunea nervoasa de pe scena. Vocile s-au impletit uluitor, sunand exact ca pe orice CD al formatiei, fara nici un fel de oscilatii nedorite sau ezitari. Plan, perfect, intins la maxim, neted, fara asperitati, totul a curs linistitor peste terminatiile nervoase ale ascultatorilor.

Cand a inceput sa circule vestea ca Alice In Chains vor coopta un nou solist, dezamagirea a fost una de proportii. O formatie-cult risca sa darame toata personalitatea acumulata de-a lungul anilor, si deja se faceau comparatiile: o Nirvana fara Cobain. Nu erau lasate deoparte nici implicatiile financiare, un element de baza in cele mai multe astfel de reveniri neasteptate pe scena. William DuVall a mers mai departe, tacut, retras, fara a atenta la statutul lui Staley, iar rezultatul a fost unul la care putini se asteptau: un "Black Gives Way To Blue" care rivalizeaza cu orice album clasic al trupei.

Live, am uitat complet ca pe scena nu e Layne Staley, nu ne-am gandit nici un moment la prabusitul monument al deznadejdii. DuVall a fost omniprezent, a executat piesele vechi de parca ar canta de 20 de ani alaturi de trupa, a comunicat cu fanii si a fost un front-man ideal, gestionand reactiile si gesturile externe astfel incat acestea sa nu invadeze si sa denatureze trairile interne.

Am fost bucurosi ca niste copii sa-i vedem pe cei care ne-au scos din adolescenta. L-am urmarit pe Jerry Cantrell uitand sa mai respiram. Este putin mai batran, dar are acelasi par, e la fel de retras si concentrat pe scena, iar solo-urile sale par calculate la nivel microscopic. A avut si o scurta interventie la microfon intre piese, salutand fanii romani si spunand ca este o placere sa cante in sfarsit aici. Vocea sa este calmanta, pare cea a unui prieten vechi. Si, apana la urma, ne cunoastem atat de bine, impartim aceleasi viziuni si ne-am aflat in aceleasi prapastii mentale. Iti vine sa te duci sa-i imbratisezi pe toti patru si sa le multumesti ca sunt oameni ca tine.

Playlist-ul a inceput ideal, cu primele track-uri de pe Biblia depresiei - "Dirt", cu un 'Them Bones' care a accelerat procesele fiziologice.

"Aaaaaaa!
Aaaaaaa!
Aaaaaaa!
AAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!"

Proaspata bijuterie 'Check My Brain' si 'Acid Bubble', cu rupturile sale schizofrenice, au fost momentele principale ale serii. La 'Angry Chair' si 'Would?' deja realitatea zacea doborata pe asfalt, valorand la fel de mult ca paharele de plastic abandonate si deformate. Show-ul s-a incheiat dupa un 'Rooster' in care publicul s-a chinuit din rasputeri sa cante alaturi de trupa, reusind insa doar vag sa atinga notele imposibile propuse de DuVall, desi bunavointa, macar acum, a fost. 'Rooster'. La Bucuresti. Alice In Chains. Incredibil.

Repartitia pieselor a fost urmatoarea:
- "Facelift" (1990) - 3 piese;
- "Dirt" (1992) - 6 piese;
- "Alice in Chains" (1995) - 1 piesa;
- "Black Gives Way to Blue" (2009) - 3 piese.

No.3 declara pentru prima si probabil ultima data o fraza de acest gen: Alice In Chains @ Sonisphere Festival a fost cel mai bun concert la care am participat vreodata. Un show numai bun sa mori (am cautat in zadar eventuale mosh-pit-uri in public), un show care s-a intersectat cu campul nostru de perceptie precum o cometa - a venit departe si departe se duce, insa si-a lasat o parte din continut, in forma incadescenta, asupra memoriei.

Playlist:

01. 'Them Bones'
02. 'Dam That River'
03. 'Rain When I Die'
04. 'Check My Brain'
05. 'It Ain't Like That'
06. 'We Die Young'
07. 'Acid Bubble'
08. 'Lessons Learned'
09. 'Angry Chair'
10. 'Man in the Box'
11. 'Again'
12. 'Would?'
13. 'Rooster'.

Storsi de continut, dezertati de idei si perceptii, ne retragem spre spatele Romexpo, convinsi ca nu poate exista ceva mai bun. Nu exista spatiu in lumea umana pentru ceva mai bun. Muschii se destind in sfarsit, dupa o criza de adrenalina vecina cu nebunia. Ca dupa orice moment de extaz, gustul amarui vine de la sine. Oameni isi vad in continuare de ale lor, se misca, merg, respira.

S-a lasat deja noaptea. Rammstein au asteptat lasarea intunericului sau soarele a fugit de fiorosii nemti? Discutabil. Multimea s-a concentrat in sectoarele din fata, scena exercitand parca o atractie gravitationala. Prima nota care se aude dinspre scena este primita cu rumoare. Incepe.

Despre show-ul prezentat live de Rammstein nu este nevoie sa mai spunem nimic. Luati orice clip de pe Youtube si inmultiti efectul produs retinei cu 100 si veti intelege aproximativ ce dezlantuire de forte, ce furtuna vizuala ii acompaniaza pe nemti pe scena. Rammstein sunt o forta a naturii, o entitate independenta de muzica care transcende scopurile si impactul dat de o experienta live. Nemtii emana putere, emana precizie, directionand un flux aproape magnetic asupra fanilor hipnotizati.

Muzica reprezinta 50% din Rammstein. Restul, este spectacol vizual. Aceste 50 de procente nu taie insa nimic din meritul sonor, ci din contra, cresc randamentul formatiei pana la un raport supraunitar. Scufundati sub elementele decorative gigantice, cu nuante industriale, aruncand deopotriva flacari si sunete mecanicizate, Rammstein par niste roboti aflati dincolo de morala si durere, niste mesageri ai unui viitor sumbru. Fara a instiga vreodata la violenta sau a contine in versurile lor vreo referinta nazista, Rammstein creeaza prin postura impozanta mirajul puterii, superioritatii, tariei si lipsei de puncte vulnerabile. Un individ din public a rezumat excelent show-ul Rammstein, printr-o exclamatie spontana: "Pe scena aia este Iadul".

Playlist-ul a fost unul axat pe cel mai recent album al trupei, "Liebe Ist Fur Alle Da", aparut in octombrie 2009. Pe langa piesele de pe acesta, care au constituit nucleul central, au fost presarate si cateva dintre cele mai cunoscute creatii Rammstein, fara de care un concert live nu si-ar putea atinge punctul maxim.

Analiza setlist-ului in raport cu discografia formatiei arata astfel:
- "Herzeleid" (1995) - 1 piesa;
- "Sehnsucht" (1997) - 1 piesa;
- "Mutter" (2001) - 4 piese;
- "Reise, Reise" (2004) - 1 piesa;
- "Rosenrot" (2005) - 1 piesa;
- "Liebe Ist Fur Alle Da" (2009) - 8 piese.

Playlist:

01. 'Rammlied'
02. 'B********'
03. 'Weidmanns Heil'
04. 'Keine Lust'
05. 'Feuer Frei'
06. 'Wiener Blut'
07. 'Fruhling In Paris'
08. 'Ich Tu Dir Weh'
09. 'Du Riechst So Gut'
10. 'Benzin'
11. 'Links 2 3 4'
12. 'Du Hast'
13. 'Pussy'
14. 'Sonne'
15. 'Haifisch'
16. 'Ich Will'.

Nu mai avem ce cortina sa tragem peste Sonisphere - a ars. Metallica, Slayer, Alice In Chains, Rammstein si ceilalti isi continua traiectoria, iar noi si Romania ne indreptam catre ale noastre orizonturi palide. Universul este in expansiune, totusi.

CRONICA: Sonisphere Romania – Tuborg Green Fest @ Romexpo – ZIUA 2

iulie 12th, 2010 | By herminedirt

NOTA: Din cauza unor probleme de natura medicala cu care autorul s-a confruntat imediat dupa festival, acest articol nu a putut fi redactat si publicat in timp util. Ne cerem scuze pentru intarziere si va invitam ca inainte sa-l cititi sa va transpuneti cu doua saptamani in urma.

Romania se trezeste incet la viata dupa un weekend in care a fost rupta de orice realitate si a stat fata in fata cu nume imense. Sonisphere Romania a fost un eveniment colosal, unic, care va ramane in memoria colectiva pe termen lung. Cine a reusit sa faca slalom printre gratare cu mici si "rockeri" beti pusi pe "scandal", a reusit sa vada si sa auda exact ce trebuia. Fiind in Romania, fireste, au existat si numeroase minusuri organizatorice - de la numarul prea mic de toalete la sonorizarea proasta si foarte proasta de care au "beneficiat" unele trupe sau defectuoasa gestionare a spatiului. Nimic nu a putut insa diminua stralucirea unui eveniment care a lovit Bucurestiul cu forta unui meteorit - si a venit la fel de departe.

Ziua 2.

In jurul orei 15:15, cozile de la intrare erau deja uriase. Vita de Vie incepusera deja concertul si au reprezentat pentru multi un fel de coloana sonora pentru accesul in perimetrul dedicat festivalului. Destul de putina lume a fost atenta la show-ul oferit de Adi Despot & co., care au fost, insa, probabil, destul de satisfacuti de faptul ca pe aceeasi scena urmau sa urce, peste cateva ore, Metallica.

Setlist-ul ales a inclus cele mai cunoscute piese ale trupei si cateva track-uri de pe cel mai recent efort discografic, "Fetish", care au rasunat cu sclipiri post-grunge printre betoanele deocamdata reci din interiorul Romexpo. Vita de Vie au fost prezenti in continuare si in restul serii, prin intermediul glumelor de genul - "Pentru cine ai venit?" "Pentru Vita de Vie!".

Nori grei au plutit toata seara deasupra Romexpo, insa nici o picatura de ploaie nu s-a indurat sa strice (din nou) show-ul celor de la Metallica, cel care era in mintea tuturor. Chiar si in timp ce legendarii soldati ai genului thrash metal, Anthrax, puneau prima caramida la baza monumentalei catedrale sonore ce avea sa fie construita de "The Big Four".

Cu un volum parca prea incet pentru agitatia de pe scena, Anthrax au fost pe placul a 99% dintre cei prezenti, fara a pierde insa nici o clipa caracterul de "opening-band". Atmosfera era inca in constructie, inca se putea respira si inca exista miscare. 'Indians', 'Caught In A Mosh', 'Madhouse', 'I Am The Law', 'Metal Thrashing Mad' si 'Antisocial' au fost privite de fani ca o prezentare a unor vestigii arheologice iar Joey Belladonna si formatia sa cu aproape 3 decenii de activitate neintrerupta la activ, au avut o atitudine deschisa si ...prietenoasa.

Playlist:

01. 'Caught In A Mosh'
02. 'Got The Time' (Joe Jackson cover)
03. 'Madhouse'
04. 'Be All, End All'
05. 'Antisocial' (Trust cover)
06. 'Indians'
07. 'Medusa'
08. 'Metal Thrashing Mad'
09. 'I Am The Law'.

Megadeth au fost, pentru cei mai multi, deziluzia serii. Fie ca esti fan sau nu, formatia condusa de Dave Mustaine reprezinta o forta la nivel mondial in lumea thrash metal-ului si, dupa ce Anthrax au dat totul pe scena, toata lumea se astepta la o crestere graduala in intensitate, odata cu inaintarea in seara si apropierea de Metallica. Megadeth au parut insa plictisiti, monotoni si nu au reusit sa se ridice nici macar la 50% din nivelul asteptarilor. Multimea deja se densificase atat la Golden Circle cat si la Normal Circle si se circula foarte anevoios in incinta festivalului.

In ciuda atmosferei destul de anoste de pe scena, publicul nu a fost deloc inert, reactionand cu entuziasm. Desi aglomeratia devenise deja sufocanta, atmosfera generala era una pozitiva, alimentata de senzatia de eveniment urias la care individualitatile prezente in interiorul Romexpo au privilegiul sa asiste. Cat despre raportul dintre atitudinea Megadeth si cea a fanilor, acesta a fost unul simplu de inteles: pe de o parte avem o trupa care face acelasi lucru de 25 de ani, de cealalta parte - fani care asteapta ocazia de a vedea trupa live de (pana la) 25 de ani.

Playlist:

01. 'Holy Wars... The Punishment Due'
02. 'Hangar 18'
03. 'Headcrusher'
04. 'In My Darkest Hour'
05. 'Skin O' My Teeth'
06. 'A Tout Le Monde'
07. 'Hook In Mouth'
08. 'Trust'
09. 'Sweating Bullets'
10. 'Symphony Of Destruction'
11. 'Peace Sells'
12. 'She-Wolf'.

In public continua miscarile greoaie. Orice fel de deplasare este aproape imposibila iar daca te afli intr-o pozitie care iti garanteaza o vizibilitate buna asupra scenei, setea sau nevoia de a urina sunt echivalente cu sinuciderea. Multimea a capatat parca un caracter acvatic, valuri, valuri, tot inainteaza din spate catre scena - te trezesti ca iti pierzi echilibrul fara sa stii exact de ce.

Este momentul in care Slayer isi fac aparitia pe scena si incep imediat cu 'World Painted Blood'. Este greu, este incins, este inuman. In luminile rosii, Slayer se dilata si astupa ramasitele de soare. Muzica este atat de intensa incat capata proprietati aproape solide, brazdand aerul asemenea unor gloante.

A heavy metal is a member of an ill-defined subset of elements that exhibit metallic properties, which would mainly include the transition metals, some metalloids, lanthanides, and actinides. Many different definitions have been proposed - some based on density, some on atomic number or atomic weight, and some on chemical properties or toxicity.

Singura definitie valabila pentru heavy metal este in acest moment Slayer. Probably the heaviest band in the world. Sunt la fel de rai cum ni i-am inchipuit, par niste figuri mitologice prin forta emanata si atitudinea incredibil de introvertita in comparatie cu standardele heavy metal. Prin propria prezenta, Slayer curbeaza realitatea si ne arata pe viu autopsia cadavrului umanitatii, pe care il pangaresc de aproape 3 decenii. Din spate se aud discutii despre inscriptia de pe chitara lui Jeff Hanneman, care imita logo-ul Heineken, inlocuind numele firmei cu cel al artistului - reclama mascata sau nu?.

Sunetul este unul la fel de direct ca un pumnal infipt in creier. Piesele rasuna prin Romexpo, se frang in aer si cad peste public cu miros de cenusa. La Normal Circle se initiaza un mosh-pit turbat, care creeaza o gaura in public, cei care nu doresc sa participe impingandu-se cu disperare in multime. Mosh-pit-ul degenereaza, apar violente si sange. Se aplica un pumn in figura, acuzatia fiind ca inculpatul s-a "bagat in fata" agresorului. La pogo. In scurt timp isi face aparitia un agent BGS de dimenisuni impresionante, care intra in multime. Incearca sa se impuna, dar, sub efectele analgezice date de Slayer, fanii danseaza ca niste draci in jurul intrusului, care pana la urma renunta.

Playlist-ul a fost unul variat: creatii recente ('World Painted Blood', 'Hate Worldwide', 'Jihad'), piese "medii" ('Chemical Warfare', 'Mandatory Suicide', 'Disciple'), creatii clasice care au schimbat cursul muzicii heavy metal ('Raining Blood', 'Angel Of Death', 'South Of Heaven', 'Seasons In the Abyss'). In mod suprinzator, 'Angel Of Death' nu a fost pastrata pentru final, plasarea ei in mijlocul playlist-ului semanand cu o ejaculare precoce. Intro-ul de la 'Seasons In The Abyss' si cel de la 'South Of Heaven' au fost printre cele mai tulburatoare momente sonore traite vreodata de publicul din Romania. Dupa "ploaia de sange" ('Raining Blood' - ce imagine epica), zeitatile oculte Tom Araya (foarte static, probabil din cauza problemelor medicale recente, dar impecabil la microfon), Jeff Hanneman, Kerry King (cu postura sa impozanta dominand ecranele de langa scena) si Dave Lombardo (un tobosar incredibil, al carui titlu de "the godfather of double bass" a fost resimtit de asistenta direct in muschi), s-au retras, lasand publicul cu ochii mari si cu nivelul endorfinei aproape de nebunie.

Playlist:

1. 'World Painted Blood'
2. 'Jihad'
3. 'War Ensemble'
4. 'Hate Worldwide'
5. 'Seasons In The Abyss'
6. 'Angel Of Death'
7. 'Beauty Through Order'
8. 'Disciple'
9. 'Mandatory Suicide'
10. 'Chemical Warfare'
11. 'South Of Heaven'
12. 'Raining Blood'.

Tensiunea creste deja vertical, odata cu apropierea de Metallica. Este imposibil sa te mai misti, densitatea publicului este atat de mare incat ai noroc daca reusesti sa stai drept si cu ambele picioare pe pamant. Fumatorii de abia au unde sa isi arunce tigarile. Claustrofobie, agorafobie, atacuri de panica - toate se invartesc asemenea unor rechini la marginea psihicului. De la Normal Circle nu se vede aproape nimic.

Metallica au reprezentat intotdeauna un nume cu o rezonanta deosebita in Romania. Lansarea albumului auto-intitulat in 1991 nu a trecut neobservata de tinerii romani, discul supra-numit "The Black Album" prinzand foarte bine intr-un mediu social fragil, ostil, si care inca isi lingea ranile dupa socurile din decembrie 1989. Metallica au devenit in Romania un simbol al libertatii, al fortei comunitatii ca o reuniune de indivizi. Concertul din 1999 a fost unul dintre primele evenimente colosale pentru scena rock romaneasca si a ramas clasificat in arhivele memoriei cu un puternic iz de nostalgie. In 2008, situatia era deja alta, dar interesul nu a scazut deloc. In 2010, la cea de-a treia venire, Metallica au imbatranit, si orice live al lor trebuie savurat, contemplat inclusiv prin prisma trecutului si mai ales a viitorului. Metallica scartaie, sunt din pacate doar oameni, si in curand vor deveni o formatie-fosila. Am avut norocul sa-i vedem din nou vii, probabil pentru ultima data.

Dupa o asteptare torturanta (la propriu) de aproximativ o ora, show-ul a inceput. Este greu sa iti spui ca e real, mai ales daca te afli la distanta mare de scena, totul parand o experienta indirecta, de tip DVD. Metallica sunt energici, comunica mult cu publicul, si reusesc sa dea impresia ca se simt intr-adevar bine, fara ca totul sa para un teatru de dragul spectacolului. Hetfield calca stramb - "Come on, Budapest!" - dar publicul extaziat aproape ca nu observa. Publicul este static, nu exista nici o posibilitate de miscare din cauza aglomeratiei extreme, dar este pe aceeasi lungime de unda cu scena. Hetfield a promis in 2008 ca Metallica vor reveni, si au facut-o. Un plus la capitolul popularitate.

Cine si-ar fi inchipuit in 1983 ca Metallica vor avea show-uri cu artificii si efecte pirotehnice? Nivelul la care a ajuns aceasta ...formatie (deja termenul este impropriu) este unul aproape incontrolabil, si in multe randuri Metallica se clatina pe marginea granitei dintre valoarea artistica incontestabila a creatiilor muzicale proprii si un vedetism de tip hollywoodian care frizeaza penibilul. Totusi, live, americanii sunt autentici, sinceri, si reusesc sa intretina multimea, nepermitand nici o clipa de absenta a concentrarii asupra scenei. Si, desi nu poti sa nu le privesti un pic indoielnic, flacarile au punctat bine tensiunea pieselor, explozia sonora fiind dublata de una ...fizica. Mai mult, caldura acestora s-a simtit adanc in public, readucandu-ne aminte ca nu suntem in fata calculatorului.

Metallica au avut si cateva surprize mai mult decat placute pentru cei care cunosc in detaliu discografia trupei. 'Disposable Heroes' si 'Fight Fire With Fire' au fost introduse neasteptat in playlist, de obicei fiind preferate 'Ride The Lightning', 'The Four Horsemen' si 'Blackened'. Daca ar fi sa-l impartim pe albume, playlist-ul prezentat de Metallica la cea de-a treia prezenta in Bucuresti ar arata astfel:

- "Kill'em All" (1983) - 2 piese;
- "Ride The Lightning" (1984) - 4 piese;
- "Master Of Puppets" (1986) - 3 piese;
- "...And Justice For All" (1988) - 1 piesa;
- "Metallica" (1991) - 3 piese;
- "Load" (1996) - 0 piese;
- "ReLoad" (1997) - 1 piesa;
- "Garage Inc." (1998) - 1 piesa;
- "St. Anger" (2001) - 0 piese;
- "Death Magnetic" (2008) - 3 piese.

In total, mai bine de doua ore de Metallica. Singurele albume care au fost sarite la alcatuirea playlist-ului sunt "Load" si "St. Anger", probabil cele mai mari surprize discografice facute fanilor. Daca "Load" a socat la momentul aparitiei prin lipsa oricaror elemente thrash metal si sound-ul aproape alternative, "St. Anger" a fost la fel de criticat pentru productia primitiva, premierul lui Lars Ulrich si absenta solo-urilor.

Nici un moment de relaxare. Piesele de pe 'Death Magnetic' sunt primite foarte bine, sunand cel mai heavy din track-list - publicul este la curent cu evolutia trupei. Lipseste parca 'The Day That Never Comes', difuzata in repetate randuri pe ecranele de langa scena, intre show-urile oferite de Anthrax, Megadeth si Slayer. 'Disposable Heroes' starneste si ea un vuiet, iar multimea il ingana pe Hetfield:

"Back to the front,
You will do what I say, when I say,
Back to the front,
You will die when I say, you must die,
Back to the front,
You coward,
You servant,
You blindman."

'One' si 'Enter Sandman' sunt intensificate de efectele scenice iar 'Welcome Home (Sanitarium)' si inevitabila 'Nothing Else Matters' sunt primite in mod isteric de public. 'Fade To Black' beneficiaza si ea de o interpretare plina de continut. Hetfield este usor pueril dar simpatic - isi pune doua pene de chitara precum niste dinti de vampir - aducand aminte de "simbolul" Romaniei - Dracula. Bis-ul vine, fireste, dupa ce corzile vocale ale fanilor sunt puse la incercare. Acelasi lucru se intampla si pe 'Seek And Destroy', care incheie show-ul, la fel ca si in 2008. Formatia vine pe marginea scenei si arunca pene de chitara fanilor, iar multimea este atat de extaziata incat ofera un moment comic - suntem siguri insa ca Hetfield a priceput mesajul corect:

Hetfield: "Am I the only one who thinks Metallica should come back soon?"
Romexpo: "Yeaaaaaaaaaah!"

Playlist:

01. 'Creeping Death'
02. 'For Whom The Bell Tolls'
03. 'Fuel'
04. 'Disposable Heroes'
05. 'Fade To Black'
06. 'That Was Just Your Life'
07. 'Cyanide'
08. 'Sad But True'
09. 'Welcome Home (Sanitarium)'
10. 'All Nightmare Long'
11. 'One'
12. 'Master Of Puppets'
13. 'Fight Fire With Fire'
14. 'Nothing Else Matters'
15. 'Enter Sandman'

16. 'Stone Cold Crazy' (Queen cover)
17. 'Hit The Lights'
18. 'Seek & Destroy'.

S-a terminat. Cu oasele grele si mintea goala, te intorci printre oameni, iti reiei locul in timp iar concertul devine pe loc "istorie". Fantomele in negru care se retrag de la Sonisphere bantuie prin Herastraul nocturn, in drum spre casa, deveniti acum straini, dupa ce cu cateva zeci de minute in urma erau pe acelasi plan spatial si mental. Maine, din nou la Romexpo, pentru o noua incercare de a sfida realitatea cotidiana.

FOTO: Recycle Bin, Perfect Zero For Infinity si La Plebe @ Fabrica

iulie 11th, 2010 | By herminedirt

Recycle Bin

Perfect Zero For Infinity

La Plebe

FOTO: Rain District @ Control

iunie 26th, 2010 | By herminedirt

Nevergoinghome, First Division si Proof @ Suburbia

iunie 20th, 2010 | By herminedirt

Facand abstractie de abstract, ne putem lasa in seama hardcore-ului, un gen care nu cunoaste trecut si viitor, concentrandu-se pe demolarea prezentului tocmai pentru a face loc si altor notiuni. Este un gen aflat in plina dezvoltare in Romania, hibridul hardcore/metal avand destula materie prima in dezolantul peisaj social-politic pentru a-si alimenta furia. Lasam, pentru o vreme, sentimentele negative izvorate din contemplarea absurditatii existentei si a altor sentimente pe termen lung in seama unor genuri mai elevate - pentru a schimba ceva este nevoie de o concentrare extrema de furie si forta intr-un timp redus.

Proof si-au lansat joi seara in Suburbia primul material discografic, un EP intitulat "Blood Money". Acesta reprezinta o colectie de 5 piese rapide si brutale, intr-un stil pur hardcore, asamblate intr-un artwork realizat de Costin Chioreanu de la Twilight13 Media, un artist exceptional si omniprezent in scena metal/hardcore din Romania si nu numai. Cu entuziasmul caracteristic scenei DIY, Proof au dezvaluit un material solid si care reflecta din plin cei doi ani de munca in urma carora a rezultat.

Seara s-a desfasurat in compania unui numar, fireste, nu tocmai consistent de fani, dar cei prezenti au reusit sa mentina o energie indispensabila show-urilor hardcore, pe tot parcursul concertelor prezentate de Proof si invitatii din deschidere. Show-ul a fost bine pus la punct, Proof reusind sa creeze o atmosfera personalizata prin bannerele si logo-ul trupei, prezent peste tot prin intermediul stick-erelor si tricourilor.

NEVERGOINGHOME

Aflati undeva intre hardcore si alternative metal, cei de la Nevergoinghome isi construiesc muzica intre doua voci contrastante, care creaza o diversitate sonora agreabila. Spre deosebire de trupele cu care a impartit scena joi seara, Nevergoinghome inchisteaza in compozitiile proprii multe secvente melodice, detasandu-se pe alocuri de rigorile comunitatii hardcore.

Un element involuntar-interesant in prezenta scenica a trupei a fost folosirea unor wireless-uri de catre cei doi chitaristi, care astfel si-au permis sa se plimbe nestingheriti prin public, creand un schimb accentuat de impresii intre formatie si fani. In contextul evenimentului, latura hardcore a trupei a iesit in evidenta, dar formatia prezinta si rezonante nostalgice, reflectate si de titlul romantic-nihilist. Setlist-ul prezentat a inclus 6 piese, denumite pe foile de playlist cu cifre de la 1 la 6. Publicul a reactionat pozitiv si dinamic, centrul de interes fiind deviat deseori de pe scena.

FIRST DIVISION

Am inaintat in seara si in sinuozitatile hardcore-ului - acest copil renegat al punk rock-ului - alaturi de cei de la First Division. Acestia nu au stat pe loc nici macar o secunda, alergand prin fata retinei si asa hipnotizate de brutalitatea pura deversata sonor. Totul s-a transformat in scurt timp intr-un masiv ritual comun de exorcizare a unor demoni nevazuti. S-a urlat la microfon, s-au urlat prin instrumente, s-a urlat nivel mental.

Ridicand cotele de duritate pana aproape de limita umanitatii, First Division au turnat ciment din boxe, izbindu-se intre colturi ascutite de thrash metal si crust punk si reprezentand un echivalent sonor pentru kickboxing.

PROOF

Proof au fost vedetele serii. Au pregatit totul ca o trupa mare si au lansat un EP care suna (tehnic si compozitional) ca orice trupa celebra de hardcore din New York sau de oriunde altundeva. S-au comportat ca niste profesionisti din toate punctele de vedere, singurul deficit fiind locul de desfasurare: Romania. Orice moment si loc ne aduce aminte, intr-un fel sau altul, de povara de a ne afla sechestrati intr-o groapa balcanica de gunoi - de la Casa Deznadejdii Poporului, care vegheaza mort peste un oras mort, la anumite detalii ce par minore, dar capata proportii gigantice intr-un creier predispus sa vada jumatatea goala a paharului.

Playlist-ul a fost destul de lung incat sa nu fie prea scurt, lovind cu forta si caracteristicile unui blitzkrieg si incluzand toate cele 6 track-uri incluse pe EP-ul "Blood Money", primul din discografia trupei.

01. 'Intro'
02. 'Beyond Prejudice'
03. 'Never Defeated'
04. 'Violent Opposition'
05. 'Nothing Hurts More Than Deception'
06. 'Pride'
07. 'Rise Up'
08. 'The Storm of Conflict'
09. 'Valor And Vengeance'
10. 'Blood Money'
11. 'Healing The Wounds'.

Contemplata de pe margine, forta produce intotdeauna sentimente pozitive la nivel de ego. De aici dorinta de a vedea tragedie, de aici "Stirile de la ora 5", de aici multimea care se strange in jurul unui accident. Acestea sunt manifestari ale fortei, care atrage ochii maimutelor-oameni precum un bec atrage insectele. In acelasi dans nebun al mortii ne izbim de un necunoscut pe care incercam sa il inghitim, iar atunci cand o facem ne iese prin piele si devenim triste monumente de carne esuata.

Asa ca am privit cat se poate de entuziasmati desfasurarea de forta oferita de Proof, in prim plan cu un solist alcatuit parca din metal incins, si zona din fata scenei transformata intr-un camp de lupta. Aflati alaturi de NOI pe the dark side of the Earth, Proof ne-au cantat despre lucruri urate, despre situatii reale, mizere, pe care multi dintre noi le ocolim ca pe niste jaloane intr-o incercare disperata de a ne pastra echilibrul psihic.

Cei care folosesc RATB-ul au observat, poate, in autobuze, printre muntii de jeg fizic si psihic, niste mici ecrane pe care, printre altele, curg imagini cu fluturasi, pisicute, catelusi, floricele si apusuri de soare. Realitatea se desfasoara insa intre cadavre, sange, tumori, viermi, voma, transpiratie, excremente si alte lucruri pe care le bagam sub presul constiintei si spunem ca nu ne apartin. Omul nu se va schimba pana nu se va accepta pe el insusi.

"Another day, another struggle
In this world that rejects us
No jobs and no houses
How are we supposed to live
With everything stacked against us
All we want is to survive
We have to find our own way
And we'll fight for everything.

Fight, fight, fight
Rise against them." ('The Storm of Conflict')

FOTO: Tep Zepi @ Control

iunie 18th, 2010 | By herminedirt

CRONICA: Eloize @ Street Delivery

iunie 13th, 2010 | By herminedirt

Eloize s-au prezentat pe strada Arthur Verona in in prima zi a festivalului Street Delivery, un eveniment inovativ care s-a desfasurat in cele mai bune conditii si cu o participare consistenta. Din pacate, insa, cei prezenti au preferat sa aleaga orice altceva din gama larga de activitati oferite de organizatori in afara de concertul celor de la Eloize, care au cantat aproape de unii singuri la o temperatura deloc prietenoasa.

Ancorati puternic in alternative/indie rock, pentru a avea un punct fix in jurul caruia sa graviteze, Eloize sunt o trupa, inainte de toate, experimentala. La straturile inferioare, piesele plutesc intr-o nostalgie gen Radiohead (accentuata de fizicul solistului, asemanator cu Thom Yorke), insa cu cat inaintezi in altitudine, simturile se ascut si sunt din ce in ce mai perceptibile furtuni noise-rock. Calatoria atmosferica este deseori curmata de prabusiri punk-rock iar fundalul sonor oferit de synth si alte variatiuni pe aceasta tema este in continua miscare, fiind mai usor de surprins cu coltul ochiului decat prin contact frontal.

Concertul a inceput cu 'Royal Flush', o piesa cu proprietati magnetice fata de memorie. S-a trecut apoi printr-o serie de compozitii distincte, avand atatea elemente comune cat sa nu se imprastie libere in lumea din afara scenei. Au iesit in relief 'Hide And Seek', cu o succesiune voluptoasa de acorduri, 'Rollercoaster', avangarda in cea mai pura forma, si 'Last November', un solid cu ferestre ce dau direct in Cosmos.

Concertul de vineri seara s-a desfasurat fie undeva departe, la zeci de kilometri, de festivalul Street Delivery, fie intr-o dimensiune paralela. Cei de pe scena i-au ignorat pe cei care treceau prin zona, iar acestia din urma au ignorat ce se petrecea pe scena. Concluzia a fost pragmatic dedusa de solistul/chitaristul trupei: "Si acum, cel mai asteptat moment al serii: ultima piesa."

'Fanchi Superhit' este monumentalul titlu purtat de ultima compozitie prezentata de Eloize la Street Delivery; un titlu foarte caracteristic pentru muzica acestora: amuzanta atunci cand nu rade nimeni, lipsita de orice moment comic atunci cand toata lumea este cu gura pana la urechi.

Parafrazand un refren celebru si trecandu-l de partea cealalta a zidului semi-imaginar care desparte fanii de ceea ce se afla pe scena, putem spune ca in cazul concertelor cu anumite trupe de la noi (a se citi de cele mai multe ori cele care ne intereseaza), "Noi suntem aici, distrati-ne" ("Here we are now, entertain us") devine un nici-macar-retoric "Noi suntem aici, voi?".

Piesele Eloize au supravietuit doar cateva zeci de metri, pana a fi rapuse de ritmurile electronice care zburdau haotic in cea mai mare parte a terenului de desfasurare Street Delivery. Cativa bodyguarzi supraponderali si cativa copii cu priviri tâmpe indreptate catre scena au intregit un tablou dezolant. Dar muzica predispusa catre auto-flagelare a celor de la Eloize asimileaza orice obstacol si il foloseste in folos propriu. Un lucru exista atat timp cat intersecteaza macar o singura perspectiva iar atunci cand este facut strict pentru el insusi, deja transcende existenta.

CRONICA: Oliver @ Green Hours

iunie 12th, 2010 | By herminedirt

Revelatie spontana: in nimic esti intotdeauna in plus.

Oliver au incheiat turneul de revenire pe scena printr-un concert lejer, de vara, pe terasa clubului Green Hours, cu aburi inca iesind din asfaltul incins. Cand natura devine si ea o povara in plus pentru psihicul fragil si gaunos, cand zilele se contracta dureros pentru a se dilata violent fara etape intermediare, apar crapaturi interne care nu pot fi detectate din afara, ci se rasfrang tot in interior, iar ceilalti devin, mai mult ca niciodata, niste glume proaste, niste mazgalituri de prost gust pe tapetul realitatii exterioare.

Fara presiunea unui local inchis, concertul de joi seara si-a pierdut din materie direct in spatiu, nereusind sa mai atinga presiunile monumentale ale precedentului show, cel din Control. Dar nici nu si-a propus asta, formatia a aratat deja in cadrul celor cinci concerte anterioare ce avea de aratat, show-ul de final fiind mai mult o celebrare a unei serii de evenimente care si-a atins obiectivul, alaturi de echipa care a ajutat la aceasta. De altfel, Oliver au un crew foarte implicat si activ, in concordanta cu entuziasmul interuman afisat de Doru & co.

Playlist-ul serii a fost:

01. 'Lupo'
02. 'Fata Fara Stil'
03. 'Americano'
04. 'Orfeu'
05. 'Comandantul De Zbor'
06. 'Fill'
07. 'Lullaby'
08. 'Om La Luna'
09. 'Flugur'
10. 'Eros'
11. 'Nenumit'
12. 'TSS"
13. 'Bordel'.

Bis:
14. 'Nu Ma-ntreba Nimic'
15. 'Mim'.

Una dintre caracteristicile definitorii ale celor de la Oliver este schimbarea. Piesele sunt intr-o continua lupta cu ele insesi, si niciodata nu stii in ce forma si stare de agregare se vor mai prezenta. Formatia a optat de aceasta data pentru versiuni acustice ale pieselor, insa nu s-a oprit aici, modificarile inaintand adanc in structura. Cel mai mult de suferit a avut 'Lullaby', care a fost practic de nerecunoscut, dezvaluind un potential foarte fecund al celor de la Oliver de a profita la maxim de materialul compus, utilizandu-l pana la epuizare.

Principalul obiectiv al turneului incheiat in Green Hours a fost prezentarea noilor compozitii Oliver, care se vor regasi, in mare parte, pe al doilea album al trupei, despre care nu stim inca nici un detaliu concret, decat ca... va fi. Una dintre noile piese care au iesit in evidenta este 'Comandantul De Zbor', care s-a regasit, de altfel, si pe fundalul sonor al spotului de promovare. Ca de obicei, Oliver alterneaza energia fluroescenta cu poezia la un tempo vecin cu moartea, iar 'Cel Mai Mare Peste Din Lume' descrie perfect a doua categorie. Pe linia trasata de 'Bordel' merg 'Fata Fara Stil' sau 'Americano' in timp ce 'Om La Luna' este o compozitie care abunda in clarviziune.

In conditiile in care piesele Oliver nu rezista in aceeasi forma mai mult de cateva saptamani, orice album de studio reprezinta o fotografie, un instantaneu al starii actuale in care se afla formatia. Directia catre care Oliver par sa se indrepte este una mult mai experimentala, iar albumul secund se anunta o colectie de sunete si poezii care merita inramate - daca pot fi prinse.

Ore verzi alaturi de Oliver, in Green Hours, fata in fata cu cerul, batuti in cuie pe scaune. Si ne place.

CRONICA: Tep Zepi @ Mojo

iunie 5th, 2010 | By herminedirt

"Asta-s eu si nu, nu esti tu
In afara si inauntru."

O noua seara rupta intre noi, cei de dinauntrul nostru, si ei, cei din afara lor (sau a noastra?) s-a desfasurat calm in Mojo, intr-o atmosfera cu goluri fizice dar o soliditate mentala conferita de un concert perfect Tep Zepi. Nu conteaza pentru cati oameni canti, poti canta si in fata unei sali absolut goale, atat timp cat show-ul traieste prin el insusi si reuseste sa devieze milimetric istoria microcosmica. Sa iesi in exteriorul tau tras de greutatea actului artistic este singurul lucru care nu reprezinta un consum inutil de energie.

Dupa nenumarate ore goale, intinse la maxim pana devin transparente, exista anumite seri care condenseaza revelatii si senzatii ce altfel nu pot fi colectate nici in luni intregi de trai non-muzical. Livrat in linie directa si cu sens unic, un concert devine un bun personal al martorului, cu o valoare standard de adevar, inatacabila din nici o directie externa. Fiecare participant devine emitator si receptor deopotriva, transformandu-se intr-o entitate circulara imateriala cu pretentii de incluziune in potentiale mecanisme superioare. Scurtcircuite cerebrale intrerup fluxul de ganduri care circula cu o viteza care a depasit de mult valoarea legala.

Dupa doua incercari consecutive de a incepe la ora anuntata, promovate cot la cot cu concertul, putem conclude ca este imposibil sa fii punctual in Romania. La ora 21:30 clubul era, fireste, gol - exceptandu-i pe cei prezenti la un birthday party care se desfasura intr-un salon alaturat. Noi si ei. Dupa o ora de asteptare, Tep Zepi s-au urcat pe scaune si au desenat pe loc un concert fara playlist, fara greseli si redundante.

Plecarea lui Bogdan a fost resimtita asemenea mortii unui prieten drag. Desi a fost un solist retras, opac pentru public, Bogdan a fascinat prin imaginile lirice patrunzatoare pe care le-a conturat si atitudinea de anti-rock-star, atat de necesara pentru o industrie muzicala muribunda, predispusa la excese imbecile. Din versurile sale am decupat o personalitate pe care ne-am insusit-o, desi contactele intre parti au fost rare sau inexistente.

Acum este insa vremea sa ne concentram asupra Petrei Acker, care, atat din punct vocal cat si comportamental prezinta similitudini deloc neglijabile cu Bogdan, care asigura o trecere lina si fara zdruncinaturi la al doilea sezon de Tep Zepi, deschis printr-un turneu care a adunat reactii putine, dar pozitive.

Accentul a fost pus pe compozitiile noi: 'Devil In My Bed', epica 'Intre Soare si Asfalt' si inca una deocamdata fara titlu. Toate sunt foarte deschise, cu posibilitati nelimitate de crestere, folosind in mod inteligent si intuitiv o simplitate aproape punk rock (absolut savuroasa) si un ritm pozitiv care se resimte la nivel celular. Tep Zepi au invins muzica si o exploateaza acum dupa doleantele proprii.

Nu trebuie sa ne simtim incomod - intrebarea care trebuie pusa este: de ce nu vine lumea la concertele Tep Zepi? Este o formatie care, vorbind obiectiv:
- este peste medie din punct de vedere calitativ;
- este alcatuita din muzicieni cu abilitati individuale remarcabile;
- prezinta compozitii atipice, originale si cu o marca proprie,
- da mereu dovada de profesionalism si devotament.

Asadar?

Generalizand (de ce nu vine lumea la concerte in general), raspunsurile sunt multe, ies din locuri nebanuite si ni se infig in coaste. Ne confruntam cu o generatie prost crescuta in cel mai propriu sens al cuvantului, care si-a alungit oasele alaturi de MTV si PRO FM. Cu traditionalismul inradacinat adanc in codul genetic, romanii sunt sceptici la experimente, la noutati, la incercari. Se consoleaza participand la evenimente voit culturale, care le ridica nivelul cultural si ii fac sa devina fiinte culturale in proprii ochi culti. Insa orice trasatura isi contine antonimul, la fel cum un vaccin foloseste pentru crearea imunitatii chiar virusul impotriva caruia actioneaza.

Lasa-i pe Pheonix, Iris si toti dinozaurii muzicali care asemenea unor zombie din filmele horror ne bantuie scenele, nu te mai inchina cand treci pe langa biserici cu sperante la ingeri verzi pe pereti, nu te mai duce in Vama de 1 mai doar pentru ca toti se duc in Vama de 1 mai, nu confunda deschis cu fricos. Stai sase ore la bere cu prietenii dar nu ai timp de un concert pentru ca trebuie sa inveti. Dai milioane pe tenesi dar nu ai 10 lei de un concert. Lucrul inceput e pe jumatate facut, dar lucrul pe jumatate facut e doar un lucru pe jumatate facut, usor reductibil la nimic, si nimic mai mult.

Daca nu sunt razuite prin auto-analize nemiloase fata de subconstient, straturile acumulate in stadiile incipiente ale dezvoltarii si depuse la baza raman active, ducand la psihoze care se transforma in stiluri de viata. Se creaza de cele mai multe ori o personalitate dubla, una afisata in contextul social si una considerata reala. Dar, din moment ce prima este activa, nu devine ea reala? Nu suntem decat ceea ce suntem si nimic mai mult.

N-ati inteles nimic din cronica? Nu este ca si cand cineva intelege ceva din ceva. Toate drumurile diurne duc in jos iar sub pamant ne asteapta cosmarul muzical definitiv la care am visat. Cei aflati la granita sunt intotdeauna in pericolul de a pierde substanta proprie si de a aluneca dincolo.