The Mono Jacks si Baddies @ Mojo

Februarie 7th, 2010 | By herminedirt

Avem de-a face cu un inceput bun de an in plan concertistic. Dupa ce show-ul oferit joi de Dutevino a fost un succes neasteptat in ceea ce priveste participarea, aseara clubul Mojo a fost din nou plin pentru concertul britanicilor de la Baddies. Ca de fiecare data cand este vorba de One Day si Mojo, totul a fost pus la punct ca la carte, de la promovarea intensa care a avut un rezultat vizibil, pana la punctualitate, concertul incepand in jurul orei 21:30.

Au inceput cei de la The Mono Jacks. Nu putem spune despre ei ca au cantat "in deschidere", deoarece playlistul ambelor formatii a fost compus din acelasi numar de piese, 13. Desi ambele incluse in familia indie rock, au existat diferente mari intre abordarea muzicala si scenica a celor doua trupe, publicul gustandu-le insa pe amandoua.

Aranjata, slefuita, perfect asezata si dezvoltata voit monoton pe structuri fixe, muzica celor de la Mono Jacks este perfecta intr-un fel aproape robotic. In prim plan se afla, fireste, Doru Trascau, un artist complet care iese in evidenta prin realizarile sale - si nu din dorinta de a iesi in evidenta. Piesele Mono Jacks, desi dintr-un cu totul alt film fata de AB4, pastreaza inca unele elemente sonore care sunt un trademark al pieselor compuse de Doru.

Personalitatea lui Doru si experienta muzicala dobandita alaturi de AB4 se regasesc in activitatea Mono Jacks; este evidenta maturizarea lirica si stilistica. Angoasa tineretii a apus, la fel si latura grunge, muzica schimbandu-si starea de agregare - s-a calmat, s-a oprit din miscarea haotica, s-a solidificat, pierzand din spontaneitate dar castigand forta si stabilitate.

Nici o urma de stabilitate in ceea ce priveste Baddies. Pamantul ne-a fugit de sub picioare si am fost zguduiti imediat ce pe scena au urcat cei patru muzicieni plini de personalitate veniti tocmai din Southend, Essex. Pana sa ne dam seama ce ne-a lovit, concertul s-a terminat si scena a ramas ca dupa o furtuna, vibrand inca sub feedback-ul asurzitor al chitarelor abandonate pe podea. Recitalul britanicilor a fost scurt, la obiect, plin de forta si a reusit sa se termine inainte ca orice urma de plictiseala sa isi faca loc.

Trecand peste muzica, Baddies au oferit un adevarat show vizual, grimasele psihotice si miscarile epileptice ale acestora fiind laitmotive ale prestatiei. Concertul a parut o manifestare temporara a unor efecte induse de substante halucinogene, la final scena zacand parasita si devastata de supradoza de decibeli. Baddies au reusit sa fie pe acelasi nivel de unda cu publicul, fiind atat de sinceri si autentici incat muzica a trecut deseori pe planul secund.

Intercity-ul Baddies a oprit asadar cu succes in halta Bucuresti, in drum spre Japonia, unde trupa va sustine un mini-turneu. Ii adaugam pe Michael Webster, Jim Webster, Simon Bellamy si Danny Rowton pe lista oaspetilor pe care ii mai asteptam prin capitala.

Dutevino @ Mojo

Februarie 5th, 2010 | By herminedirt

Seara de ieri nu ar fi fost cu siguranta atat de placuta daca nu am fi participat la concertul scurt dar plin de expresivitate si caldura oferit de Dutevino pe scena clubului Mojo. Dupa ce s-au lasat asteptati cam o ora, Anca Belciu, Radu Neagu, Mihai Marcu si Bogdan Diaconeasa au urcat pe scena si ne-au purtat in lumi pufoase, dulci si colorate.

"I don't care for true love
Making history at all
My whole life was a mess
Till I learned the magic." ('Gruv')

Da!

"Pop / Jazz" este descrierea pe care o veti gasi pe pagina de myspace a trupei. Nu va lasati inselati de cuvinte, acestea sunt prea grele si nu au ce cauta in universul ne-material creat de Dutevino. Dincolo de inflexiunile mentionate mai sus, exista o serie de alte dimensiuni variate pe care este cladita muzica. Se experimenteaza foarte mult, basul si chitara fiind folosite la potential maxim si valorificate pe toate laturile, in toate modurile firesti si nefiresti. Se face mult noise dar exista si o latura pop. Se face si desface, ideile sunt atat de fertile incat prind viata si ard in cateva secunde, lasand locul altora.

Muzica Dutevino are, fireste, cateva elemente caracteristice. La baza pieselor sta sectia ritmica - tobele si basul care refuza sa stea pe loc, notele curgand in sus si in jos pe grif si fiind indispensabile sound-ului destins dar nu lipsit de vitalitate. Chitara pare in planul secund, nu pentru ca ar fi mai putin importanta ci pentru ca este difuza, neclara si urmeaza succesiuni imposibil de anticipat. Cat despre Anca, dincolo de vocea rascolitoare si versurile carora nu le lipsesc o doza de suprarealism, este ea insasi un instrument muzical, prin interjectiile, vocalele prelungite si contributiile permanente la dinamica instrumentala.

La capitolul public si tot ce este legat de acesta - nota 10+. In primul rand am avut parte de o participare consistenta, care i-a luat prin surprindere pana si pe membrii trupei. Fanii au parut ca stiu exact despre ce e vorba, o mare parte stiind versurile si piesele pe de rost. Schimbul de replici si impresii intre public si formatie a fost si el unul cat se poate de intim si firesc. Ca alcatuire, publicul a fost extrem de mixt, muzica Dutevino trezind reactii nebanuite in diferite comunitati muzicale.

Playlist-ul serii a fost urmatorul:
1. 'Intro'
2. 'Steluta'
3. 'Honey Bees'
4. 'Aqua'
5. 'Ceva Ragga'
6. 'Airport'
7. 'Artifficial Waves'
8. 'Equilibrium'
9.' Touch'
10. 'Tic Tic'
11. 'New Intro'
12. 'Gruv'
13. 'Crocko'
Bis:
14. 'Lovely Train'.

Bine proportionat, playlist-ul a inclus in intregime albumul "0.1 Prototype". Cele mai intense puncte au fost asezate strategic, la inceputul ('Steluta'), mijlocul ('Touch') si finalul concertului ('Gruv' si 'Crocko'). Cel mai mult a impresionat piesa intitulata 'Crocko', care va face parte de pe urmatorul album, si care este considerata si de membrii trupei drept cea mai buna realizare de pana acum.

S-a cantat cu zambetul pe buze, s-a contemplat show-ul cu zambetul pe buze si s-a iesit din club cu zambetul pe buze. De ce? Numai noi si Dutevino stim.

Astero si Luna Amara @ Fabrica

Februarie 1st, 2010 | By herminedirt

Dupa un concert desfasurat intr-o atmosfera dezolanta joi seara, Fabrica a parut mult mai insufletita aseara, la primul concert Luna Amara din anul 2010. Cu o constanta de invidiat si inclinatii tot mai evidente catre comunitatea si vibratiile metal, Mihnea, Nick & co. au prezentat un mozaic stilistic care a stralucit pe placul fanilor, sub lumina alb-albastruie din Fabrica.

Desi a existat destul loc de desfasurare, in mod suprinzator nu am avut aseara parte de miscari prin fata scenei, decat sporadic si fara forta. Piesele acustice au parut sorbite mai bine de public, asortandu-se perfect cu starea de amorteala fizica si psihica determinata de conditiile meteorologice deloc prietenoase.

Sa canti in deschidere la Luna Amara este o pozitie demna de invidiat si o posibila rampa de lansare. In primul rand, aproape orice concert Luna Amara, oriunde si oricand ar avea loc, aduna public. In al doilea rand, esti aproape sigur ca o sa beneficiezi de ceva atentie, clujenii pastrandu-si integritatea de-a lungul anilor si evitand, cu mici exceptii, sa fie asociati cu acte muzicale banale sau submediocre.

Cu un backround general alternative metal, un sound modern si o prezenta feminina la voce, Astero vin din aceeasi familie cu trupe gen Zebre sau Evo. Exceptand o usoara puerilitate lirica, formatia a fost o aparitie cat se poate de placuta, atat sonora cat si vizuala, reusind sa capteze atentia si sa profite de ea pana la capat. Promitatori, cu idei clare si indraznete, Astero se desfasoara pe scena conform definitiei proprii - "Lui Astero ii place sa cante, ii place ce canta si ii place cand si altora le place ce canta".

Din punct de vedere muzical, Astero nu ar exista in forma actuala fara Laura, a carei voce acida schimba complet fizionomia pieselor. Altfel, sunt folosite succesiuni clasice de acorduri, structuri tipice hibridului alternative metal post-2000, cu un accent deosebit pe bas, puternic si sobru. Principalul scop al unei trupe care canta in deschidere este sa nu plictiseasca si sa reuseasca sa ia ochii celor din public de pe ceas - iar Astero au reusit cu brio.

Luna Amara sunt deja un cult al underground-ului bucurestean. Nu au cunoscut pana acum esecul muzical, reusind sa treaca peste momentele grele si regenerandu-se dupa fiecare pierdere, in ton cu atitudinea revolutionara. Clujenii au un camp gravitational imens, care nu lasa nici o posibilitate de scapare, singura directie fiind in jos. Imnul furiei, 'Gri Dorian', a deschis playlist-ul, 'Stare De Gratie' urmandu-i la scurta vreme si prelungindu-i efectul monocrom.

Luna Amara este o suma a membrilor ei. Fiecare dintre ei reuseste sa atraga atentia: Sorin face sporturi extreme pe grif-ul lat cat un copac al basului cu 6 corzi, Razvan loveste in tobe de parca nu ar mai exista ziua de maine, Mihnea Ferezan este imposibil de anticipat in timp ce Nick si Mihnea au mai multa influenta decat niste lideri politici.

Printre highlight-urile playlist-ului s-au numarat 'Albastru' si 'Rosu Aprins', cantate aproape integral de public, 'Little Sun', inclusa destul de rar in aparitiile live sau 'Ego Nr.4', la fel de revigoranta ca in 2004. Fireste, nu putea lipsi bis-ul, cu 'Intunecare' si 'Loc Lipsa'. Aceasta din urma a avut un invitat special, Cipra, chitaristul trupei Front, care l-a ajutat pe Nick cu partea vocala, crescand dinamismul si decibelii piesei la cote alarmante.

vaduvaBOB si The Bad Days Will End @ Fabrica

Ianuarie 30th, 2010 | By herminedirt

"Va multumim ca ati rezistat in frigul asta ca sa ne vedeti. Avem insa o veste buna: THE BAD DAYS WILL END!". Asa a inceput concertul celor de la ...The Bad Days Will End, intr-un peisaj altfel destul de dezolant.

Ce vrea consumatorul roman de muzica? Ce gandeste cand asteapta o ora, doua, trei ore in fata scenei sa inceapa concertul? Atmosfera generala a show-urilor din ultima vreme pare golita de orice continut, fenomenul live-urilor continuand, in mutle cazuri, din inertie. Contextul social devine din ce in ce mai greu si imposibil de ignorat, exercitand o presiune mai mare si asupra actelor si fenomenelor artistice, care incep sa isi piarda autonomia psihica si creationala. Fabrica, scufundata intr-un ger similar celui de afara, a creat un efect nedorit de izolare, imobilitate si confuzie generala, amplificand efectul sonor.

O mica paranteza: Fabrica este unul dintre putinele cluburi din Bucuresti care ofera conditii bune de cantat, putand fi catalogat drept "profesionist" - sonorizare buna, spatiu destul (atat pe scena cat si pentru public), lumini, concept si design interesant si original. Singura problema este amplasarea, desi la 5-10 minute de Piata Unirii, zona Parcului Carol este una dezolanta. Cum noaptea cei care conduc orasul considera ca trebuie sa stam acasa daca nu avem bani de aruncat pe taxi, cei fara masina vor avea probleme serioase la plecarea din club, dupa orele 22:00-23:00 zona intrand in stapanirea cainilor. Daca la asta adaugam imobilele vechi, in stare foarte proasta si strazile inghesuite, obtinem un adevarat peisaj horror urban.

Revenind la concert, vaduvaBOB nu au parut sa fie placul unei parti considerabile din publicul si asa rarefiat. Desi au un fan-base dedicat si o imagine extrem de bine conturata in cadrul scenei underground, atitudinea si conceptul din spatele trupei sunt destul de socante pentru publicul traditionalist romanesc, in cazul contactului la prima vedere. Aplauzele de la finalul pieselor au fost anemice si au venit numai din anumite colturi ale publicului, ceea ce a creat o presiune constanta, intensificata de unele remarce ironice.

Muzica vaduvaBOB capata un efect total diferit in momentul ii care asociezi si partea vizuala. Imaginea androgina si cultul decadentei sunt notiuni care nu pot fi exprimate atat de clar prin muzica. Piesele trupei devin din ce in ce mai independente, scapand in mare parte de sound-ul Placebo indubitabil. Chitara a doua creeaza un background foarte fertil pentru acordurile lui Peter, simple dar pline de ecou in timp ce Edi, tobosarul trupei, s-a integrat perfect, desi canta de mai putin de 4 luni alaturi de vaduvaBOB.

Ultima piesa din playlist-ul vaduvaBOB a fost un cover solo acustic al lui Peter dupa Amy Winehouse - 'Back To Black', interpretata intr-un stil propriu, cu mult noise. Dupa acest moment dureros de reusit, din nou subapreciat de public, Peter a incheiat spunand: "Urmeaza The Bad Days Will End!". "In sfarsit!" a fost replica unui fan, care ne scuteste de alte comentarii referitoare la atmosfera serii.

The Bad Days Will End... The Bad Days Will End... The Bad Days Will End... Un nume foarte descriptiv care deja creaza asteptari de la trupa si contureaza o oarecare imagine asupra acesteia. Plasata undeva in marea familie a post-punk-ului, cu riff-uri simple dar pline de ecou, multa distorsionare, structuri mecanico-obsesive, solo-uri convulsive si o voce monotona (conotatie pozitiva), intunecata si rece.

Cu un logo de nota zece si asemanandu-si si sound-ul cu niste "gentle chainsaws", The Bad Days Will End vin din acelasi film cu vaduvaBOB, muzica lor fiind inconjurata de aceeasi aura neobisnuita si fiind dominata de acelasi ermetism exclusivist.

Concertul s-a incheiat si lumea a inceput sa plece. Strada 11 iunie este nemiscata si scufundata intr-o tacere mortuara. Avem nevoie de zgomot, cat mai mult zgomot, sa nu uitam ca traim.

FOTO: Grimus si The Parlotones @ Silver Church

Ianuarie 30th, 2010 | By herminedirt

Urma @ Silver Church

Ianuarie 24th, 2010 | By herminedirt

Concertele Urma in Silver Church au devenit deja o obisnuinta. Este a patra oara cand Mani si ceilalti vin in clubul de pe Calea Plevnei de la reuniune. Alaturarea dintre cele doua parti nu este deloc intamplatoare, atat Urma cat si Silver Church avand posibilitati si cerinte tehnice ridicate, un simt foarte ascutit de profesionalism si tinzand catre perfectiune. Urma au gasit, in sfarsit, un loc care sa accentueze impresia muzicala si sa creeze atmosfera ideala pentru show-ul oferit pe scena.

Urma s-au prezentat aseara intr-o formula incompleta, percutionistul Ati Panaitescu fiind plecat in vacanta cu familia, conform spuselor lui Mani. Aceasta absenta nu a fost insa sesizabila in mod deosebit, noua componenta a trupei asigurand, oricum, o bogatie sonora pe alocuri excesiva.

In ciuda contextului meteorologic, calendaristic si financiar nu tocmai favorabil, fanii Urma au raspuns, ca de obicei, la apel, umpland Silver Church in proprtie de 80%. Se putea si mai bine, totusi, sa luam in considerare ca, incet, incet, Urma au reintrat intr-un program normal de concerte, pauza de 3 ani fiind deja istorie. Reintrarea in normalitate va determina, automat, o prezenta usor mai scazuta la concerte, tocmai prin pierderea etichetei de "eveniment special".

Playlist-ul serii a aratat astfel:
- "Nomad Rhymes": 'Off My Wave', 'Comfort', 'This Time', Buy Me With A Coffee', 'Lonely Pub';
- "Anger As A Gift": 'How Long Does It Take', 'In Your Arms';
- "Trend Off": 'A Door To My World', 'Alright', 'Roll The Dice', 'What Are Friends For';
- "Lost End Found": 'All Wrong', 'Terminus' si inca alte patru piese fara titlu.

Alaturi de acestea a fost interpretat si un cover dupa piesa Mariei Tanase, 'Blestem', pe care obisnuiau sa o cante prin unplugged-uri si cei de la Coma. Nu a lipsit nici bis-ul, care a fost alcatuit din proaspata 'Selfish Motherfucker' si 'What I Am'.

Urma au inceput, asadar, anul 2010, cu un concert orientat mai mult catre noile compozitii. "Lost End Found" este pe lista celor mai asteptate realizari discografice ale anului, sentiment accentuat cu fiecare aparitie live a acestei formatii care nu cunoaste esecul. Urmatorul concert Urma va avea loc tot in Silver Church, pe data de 8 februarie, si va fi un eveniment in memoria lui Marian Cozma, la care vor participa si cateva trupe din Ungaria. Vom reveni cu detalii.

Plastik Charm si Les Elephants Bizarres @ Mojo

Ianuarie 22nd, 2010 | By herminedirt

Dupa cateva show-uri foarte reusite si o impresie generala pozitiva, seria de concerte "One Day Live - Mojo Sessions", pusa la cale de www.oneday.ro si recent inauguratul club Mojo, continua, iata, si in 2010. In cadrul seriei vor fi invitate, din nou, nume importante dar si new-comeri promitatori din cadrul scenei indie/alternative bucuresteana.

O formatie este definita de fanii sai? Muzica isi este suficienta sie insasi sau capata sens doar prin interpretarea ascultatorilor? Arta trebuie sa fie rupta de realitatea cotidiana sau ancorata in social? Cu siguranta, cei prezenti aseara la concertul din Mojo nu si-au pus astfel de intrebari. Formatiile prezente pe scena si-au propus sa distreze, in sensul cel mai pur al cuvantului, si nu sa ofere vreo rezolvare la problemele din jur.

Devotamentul fanilor fata de o trupa poate fi testat foarte bine in conditii precum cele de aseara: multe grade sub zero, zi lucratoare, ora de incepere dupa 22:00. O formula sortita esecului in multe randuri care insa, aseara, nu i-a impedicat pe adeptii elefantilor sa umple, incet dar sigur, locul de desfasurare al concertului.

Au incalzit scena cei de la Plastik Charm, niste baieti talentati si dedicati care insa nu ne-au prezentat nimic care sa ne taie rasuflarea. Muzica lor, o combinatie de indie, alternative, pop si electro, a parut putin inca in cautarea unei identitati proprii. A impresionat ultima piesa, 'Vibe', foarte bine gandita si pusa la punct, care a venit intr-adevar cu un sound autentic si interesant.

Ca majoritatea trupelor aflate la inceput de drum si in cautare de fani, Plastik Charm ne-au prezentat si cateva cover-uri dupa piese cunoscute: Bloodhound Gang - 'The Bad Touch', Sunrise Avenue - 'Fairytale Gone Bad' si mai ales Billy Idol - 'Rebel Yell' fiind pe gustul publicului. Toate cover-urile au fost executate impecabil, ceea ce dovedeste inca o data ca putina inventivitate stilistica este tot ce lipseste acestei formatii altfel promitatoare.

Les Elephants Bizarres sunt o trupa foarte masculina, cu un public - fireste - alcatuit in mare parte din persoane de sex feminin. Virilitatea elefantilor se regaseste, constient sau inconstient, si in numele, logo-ul si conceptul trupei, trompa elefantului putand fi asociata, urmand gandirea freudiana, organului reproducator masculin. Simpatici, aranjati, talentati, plini de energie si cu o afinitate enorma pentru distractie, Les EB stiu sa transforme fiecare concert intr-un veritabil "party", muzica parand ca este lasata, de multe ori, intr-un plan secund.

Asta nu inseamna ca elefantii nu au ce sa ne ofere din punct de vedere muzical. Din contra. Ascultate acasa, piesele acestora cresc, se umfla, explodeaza. Primeaza inventivitatea in compunerea pieselor - riff-urile, partile vocale, atat cele principale cat si cele backing, fiind inovative si independente. Piesele au o accentuata aroma pop-electro-dance, data de partea ritmica foarte "la moda", echilibrata insa de noise-ul si solo-urile de chitara, care iti dau impresia ca "suna cunoscut", tocmai prin simplitatea si generalitatea lor.

In ceea ce priveste playlist-ul, Les Elephants Bizarres au cantat cam tot ce se putea canta, inclusiv 'Hello Says The Devil', 'Brasil' si 'Have No Fear', cele 3 hit-uri care trebuie atasate obligatoriu la orice prezentare de CV a elefantilor. Nu a fost destul insa pentru ca publicul sa fie satisfacut, asa ca doua piese au fost reluate pentru bis - 'Ugly Ballerina' si 'Have No Fear'. Aceasta din urma reda o imagine sugestiva asupra atmosferei transmise de formatie:

"For the dance, for the dance
Speed and dance
Terror of the discoteque
Party killers smiling

Never stop, never stop
No regrets
Spinning lights, spinning wheels
Keeping my heart pumping."

Nu au lipsit nici cele mai recente creatii, 'Carrot Top (Johnny)' si 'The Adventure'.

Rezumatul serii: o petrecere exclusivista cu incalzire proprie, imuna la temperaturile negative.

Omul Cu Sobolani @ Expirat

Ianuarie 16th, 2010 | By herminedirt

"Cine e de vina? Tu? Tu? Tu? Tu?" - Dan Amariei nu a reusit sa raspunda la intrebare, pentru ca OCS nu si-au propus niciodata sa fie o trupa care ofera solutii. Deloc superficiala dar departe de incursiuni metafizice, antisociala fara a aborda teme sociale, muzica celor de la OCS pare sa nu puna niciodata punctul pe "i". Nu ofera siguranta sau un model, ci regasirea in incertitudine, conform axiomei "Misery loves company".

Omul Cu Sobolani au fost printre pionierii rock-ului alternativ in Romania venind cu o clarviziune muzicala mult inaintea timpului lor si o atitudine lirica ironica si plina de umor. Concertul din Expirat a reprezentat debutul celui de-al treisprezecelea an din existenta formatiei. Dupa ce au dat tot ce aveau mai bun pe "Razna", "Ne Punem In Cap", "Mainile Sus" si "OCS Tv", OCS isi permit sa experimenteze in liniste (vezi ultimele doua realizari), la umbra unor realizari colosale precum 'Razna', 'Oda In Piata Romana', 'Cineva Sa Ne...', 'Copilul Rebel' si asa mai departe.

"Ne pare rau, dar promotia cu "doua beri goale pentru una plina" a fost valabila pana in 2009", a fost inca una dintre frazele cu care OCS au reusit sa isi distreze auditoriul. Desi joi seara, acesta a fost unul generos. In ciuda dimensiunilor nu foarte permisive ale localului, fanii s-au manifestat in tonul muzicii OCS, Dan Amariei cantand piesele cot la cot cu fanii si retragandu-se in repetate randuri mai spre marginea scenei pentru a se feri de fanii care se prabuseau printre instrumente.

Track-list-ul a fost unul cam scurt, raportat la receptivitatea publicului. Au fost cantate cele mai importante compozitii din ultima vreme, nota soft-rock/indie abordata in ultimul timp predominand: 'Curvele Zac', 'Inca O Gluma Proasta', 'Fantomele Joaca Sah', 'Ora Opt', 'Nu Incerca Asa Ceva Acasa', 'Maimuta Internationala', 'Cine E De Vina'. Nu au lipsit nici "clasice" precum 'Razna', 'Oda In Piata Romana', 'In Zbor', 'Stanga', 'Cineva Sa Ne...', perfecta pentru sezonul actual, sau 'Mainile Sus', la bis, fara strigatul de lupta "sobolaaaaaaani" si cu Nucu uitand versurile. Ar mai fi incaput un bis, cei de la OCS au fost insa de alta parere.

"Nu inteleg de ce veniti sa-i vedeti pe oamenii astia... Beau alcool... Se drogheaza... Au Internet..." a fost concluzia retorica oferita de Dan Amariei. "Dansam Legati La Ochi Cu Spatele La Zid" termina ce incepuse "Superparanoia": trecerea intr-o noua era OCS.

Luna Amara @ Laptaria lui Enache

Decembrie 19th, 2009 | By herminedirt

Luna Amara au incheiat anul 2009 asa cum l-au si inceput: pe val, cu un public scapat de sub control. Si cu un chitarist nou, ce-i drept, dar incorporat fara dificultati de puternicul si statornicul nucleu de baza (Mihnea - Nick - Razvan - Sorin). Clujenii au facut un nou show ireprosabil aseara in Laptaria lui Enache, un club care, desi arata bine si are o sonorizare buna, nu este agreat de multe trupe din cauza distantei inexistente dintre scena si public, care incomodeaza ambele parti.

Concertul a fost unul de vis pentru fanii fideli Luna Amara, playlist-ul durand doua ore si jumatate si incluzand toate piesele importante ale formatiei. Show-ul a inceput putin dupa ora 23:00, ca urmare a intarzierii avute de trenul cu care Sorin Moraru a venit de la Cluj. Oricum, intarzierea nu a deranjat pe nimeni, atmosfera fiind una aerisita - fara aglomeratia sufocanta de care avem parte deseori la concertele Luna Amara.

S-a cantat in doua reprize, conform obiceiurilor din din Laptarie.
- Partea I: 'Asfalt', 'Luni De Fiere', 'Stare De Gratie', 'In Cercuri', 'Oras', 'Albastru', 'Chihlimbar', 'Floodmoses', 'Hunt The Wire', 'No Return';
- Partea II: 'Ego Nr. 4', 'Dizident', 'Bathtub Glory', 'Somn', 'Rosu Aprins', 'Mara', 'Happiness Provider', 'Intunecare', 'Gri Dorian'.
- Bis: 'Loc Lipsa', 'Folclor'.

Analizand playlist-urile Luna Amara din ultimele luni, observam ca s-a fixat un anume set de piese care este cantat in mod constant. Lucru firesc, de altfel, totusi, suntem siguri ca multi dintre fani spera sa mai auda vreodata 'Unfed', 'Tanagra Noise', 'La Vedere', 'Umbra.Copil' sau 'Cui Si Spin', piesa care inca ramane vie in amintirea fanilor prin interpretarea care ne-a taiat respiratia in deschiderea concertului sustinut la Stufstock 2004. Un pas important catre diversificarea playlist-ului a fost facut prin scoaterea de la naftalina a doua piese reprezentative: 'Asfalt' si 'Stare De Gratie', de care ne-am bucurat si aseara. In continuare singura piesa post-"Don't Let Your Dreams Fall Asleep" cantata a fost 'Bathtub Glory' - semn ca poate membrii trupei nu sunt multumiti de celelalte realizari? Sau poate ca Mihnea Ferezan isi pune amprenta asupra compozitiilor, lucru pe care l-a facut (foarte bine) si cu 'Bathtub Glory'.

Nu au lipsit nici referirile la evenimentele din decembrie 1989, piesa 'Folclor' fiind cat se poate de potrivita in acest context. Dupa o lunga perioada in care a lipsit din concerte, 'Folclor' a revenit in forta in ultimele live-uri, tocmai pentru ca este atat de reprezentativa pentru situatia social-politica actuala. Mihnea a pus punctul pe "i", raportand ceea ce s-a intamplat in ultimii 21 de ani la Revolutia din 1989: "Au murit degeaba".

Sound-ul Luna Amara de aseara a fost unul aparte, Nick cantand pe mai multe piese pe o electro-acustica cu 12 corzi, care a schimbat foarte mult atmosfera pieselor. Evolutia formatiei pare sa fie din ce in ce mai confuza, probabil ca nici membrii acesteia nu inteleg exact incotro se indreapta. Pana la urma, nici nu conteaza: s-a trecut de la hardcore-grunge ("Asfalt") la alternative metal ("Loc Lipsa"), dupa care a urmat un album semi-acustic (mult discutatul "Don't Let Your Dream Fall Asleep"), dar mesajul a ramas constant, fie el concret - ancorat in social - sau abstract. Cert este ca Nick pare sa se axeze tot mai mult pe latura acustica (dovada si sound-check-ul de aseara), Mihnea si Razvan pe experimente sonore (de genul outro-ului de la 'Ciudat'), in timp ce Mihnea Andrei si Sorin Moraru au idei muzicale atat de bune si diverse incat ar putea sa cante de unii singuri pe scena si nimeni nu s-ar plictisi.

Atmosfera intima din Laptarie a fost completata si de publicul prezent, alcatuit in cea mai mare parte din fete cunoscute. Trecand peste fanii fideli, pe care ii vedem la mai toate aparitiile live din capitala (le transmitem, pe aceasta cale, aprecierile noastre), i-am zarit aseara prin multime pe Viorel Grecu (Radio Lynx), Mani (Urma), Vlad Bolborea si mai ales Bogdan Rusu (ex-Tep Zepi), un muzician care a lasat o gaura imensa in scena underground romaneasca prin retragerea sa subita.

S-a incheiat un nou an in istoria Luna Amara. Nu le uram sarbatori fericite, dar le dorim ca in 2010 sa isi pastreze aceeasi inspiratie muzicala, pentru ca este unul dintre putinele lucruri care au ramas sincere si nealterate in Romania. Continuam sa imbatranim impreuna (fani si trupa), in asteptarea unui scop. Sau nu.

Voodoo si Stonebox @ Fire Club

Decembrie 17th, 2009 | By herminedirt

Luni seara, viscol, sub zero grade celsius, o trupa debutanta. Destule motive ca sa nu vii in Fire Club la concertul de lansare al trupei Stonebox. Totusi, spre placuta noastra suprindere, destula lume a gasit motivatia si mai ales curajul de a iesi din casa si a naviga pe scandurile alunecoase suspendate deasupra prapastiilor din centrul istoric (intr-adevar, cat se poate de istoric) al orasului.

Intotdeauna vom aprecia la maxim un concert care incepe la ora stabilita, asa cum bun-simtul si respectul fata de public ar cere. Aseara, la fix ora 21:00, Voodoo urcau pe scena si incepeau sa cante iar lumea se aduna de prin colturile beciului in vizibila degradare care a devenit Fire-ul, in fata scenei. Pe Voodoo ii putem include intr-o lista, din pacate, foarte lunga, de formatii entuziasmante din toate punctele de vedere, profesioniste, dar care nu reusesc sa stranga lume la concerte. Fanii de aseara, veniti in proprtie de 90% pentru Stonebox, dupa cum urma sa observam, au asistat pasiv la incercarile lui Fabian &co. de a dezgheta, la figurat, atmosfera din Fire. Desi nici o dezghetare la propriu nu ar fi stricat.

Cu un basist nou, Matei, aflat la al treilea concert alaturi de formatie, Voodoo ne-au oferit, ca de obicei, un sound clar, precis, puternic, si o executie tehnica impecabila. Garantam ca orice persoana care se confrunta in premiera cu Voodoo, va mentiona neaparat dupa concert faptul ca a ramas impresionat de tobe, care, intr-adevar, nu pot trece neobservate ascultatorului, fie ca acesta este amator sau are cunostiinte muzicale. Liniile de tobe sunt dublate si de atitudinea scenica plina de energie pe care o afisaza Cristi Dumitrescu. Playlist-ul a inclus alaturi de compozitiile proprii deja obisnuite 'Evadezi', Nu Vreau, Nu Stiu, Nu Pot', 'Mai Bine', sau 'Un Pas', si doua cover-uri: 'I Stand Alone' (Godsmack), care putem spune ca i-a facut "celebri", si 'Slither' (Velvet Revolver). Pe foaie mai era trecut si un "bis" - 'Immigrant Song' (Led Zeppelin), din pacate nu s-a mai ajuns la el.

Dupa o pauza prelungita de schimbare si pregatire a instrumentelor, Stonebox au urmat la microfon. Au cantat, in total, 12 piese, toate cu un sound care a adus aminte foarte mult de Pearl Jam, Candlebox, Stone Temple Pilots si intreaga generatie de trupe pop-grunge care a acaparat MTV-ul in anii '90. De altfel, solistul Cristi S. are un timbru vocal foarte similar cu cel al lui Eddie Vedder. Daca la acestea mai adaugam si playlist-ul dinainte de concert, compus exclusiv din piese Pearl Jam, ne conturam o imagine exacta asupra formatiei.

Stonebox sunt in ansamblu foarte radio-friendly, cu o chitara ritmica in permanenta pe clean si solo-uri melodice, muzica lor continand toate elementele necesare pentru a incadra o formatie in curentul grunge. Piesele au curs foarte firesc, totul parand bine pregatit, repetat si pus la punct. De altfel, formatia exista inca din primavara acestui an, iar faptul ca debuteaza tocmai acum, in luna decembrie, arata preocuparea celor de la Stonebox pentru realizarea unui show de calitate, fara emotii.

Un moment foarte interesant al concertului a fost interpretarea unui cover arhi-cunoscut, 'Hurt' a celor de la Nine Inch Nails, o piesa intunecata care a schimbat complet atmosfera concertului. Posibilitati si talent exista, asadar, destule, esentiala pentru iesirea din pluton este insa inspiratia in compozitia pieselor. La sfarsitul concertului, putem spune ca am ramas cu impresia unei usoare monotonii stilistice, de care speram ca se va scapa din mers.

Le uram, asadar, bun venit celor de la Stonebox in cadrul scenei underground bucurestene. Toti componentii formatiei sunt muzicieni cu experienta, asa ca stiu exact ce ii asteapta.

Za’Duff si Highlight Kenosis @ Crossroads

Decembrie 12th, 2009 | By herminedirt

Highlight Kenosis au sustinut joi seara cel de-al doilea concert in actuala formula, in clubul Crossroads din capitala. Formatia a transmis o vibratie puternica publicului surprinzator de numeros si implicat, show-ul putand fi lejer trecut printre cele mai reusite din cariera Highlight Kenosis.

Inainte de HK, au sustinut un scurt recital cei de la Za'Duff, un nume pe care il tot auzim, cu intermitente, prin scena alternativa bucuresteana, de cativa ani buni, mai exact din 2005. Alaturi de un nou tobosar, acestia au venit cu un sound care ne-a adus aminte pe alocuri de Timpuri Noi, un funk-blues care nu se sfieste sa foloseasca distors-ul, cu solo-uri si backing vocals tipice dar de mare efect si un front-man cu aura de poet decadent.

Afisand o multitudine de sentimente si avand puterea de a manipula starea ascultatorului, muzica Za'Duff a parut ca se pliaza excelent pe atmosfera de pub intunecat din Crossroads.

In ceea ce priveste Highlight Kenosis, bineinteles, toata lumea a stat cu ochii pe cei doi componenti noi ai trupei, Adi Sardi la bas, fost membru in trupa Seven, si Dan Alexandru la tobe, student in anul III la Universitatea Nationala de Muzica din capitala, sectia de percutie. Desi in nici un caz nu ne bucuram ca Alex Berehoi, John Ciurea si Dragos Serbanescu au apucat-o pe alte drumuri, putem afirma linistiti ca venirea celor doi instrumentisti noi nu a alterat cu nimic spiritul si esenta muzicii si atitudinii Highlight Kenosis. Matei Damian Ulmu si Oana Stoica, ramasi singurii membrii fondatori ramasi in trupa, reprezinta si nucleul de baza, pastrat intact.

Adi Sardi a impresionat prin tehnica sa desavarasita, look-ul si atitudinea metal fiind foarte binevenite in peisaj. Tobarul Dan Alexandru nu a trecut nici el neobservat, mai ales in conditiile in care tobele s-au auzit ceva mai tare decat ar fi trebuit. Cum ambii membri se afla la un nivel foarte inalt de pregatire si abilitati muzicale, redarea intocmai a compozitiilor anterioare nu a fost o problema. Piesele nu au pierdut nimic, si acesta este cel mai important luru pentru fanii de durata HK. Influenta celor doi nou-veniti va fi, fara indoiala, sesizabila, odata cu viitoarele compozitii.

Scena fiind mica si distanta fata de public aproape inexistenta, atmosfera a fost, ca intotdeauna la concertele HK, foarte intima, entuziasmul lui Matei fiind transmis instantaneu si celor din primele randuri. Oana a fost ca de obicei foarte sociabila, dialogand si intretinand publicul. Cei doi par inseparabili din punct de vedere muzical, completandu-se reciproc pana la identificare, si, atat timp cat vor ramane impreuna, spiritul HK nu va suferi modificari inoportune.

O eroare comica, pe care nu credem ca este cazul sa o interpretam intr-o maniera freudiana, s-a produs de doua ori pe parcursul concertului. Pe rand, Matei si Oana, prezentand trupa, nu s-au descurcat prea bine cu numele noului basist, acesta fiind, pe rand... Dragos Serbanescu si Adi Serban. Ar fi trebuit sa fie Adi Sardi, oricum, nimeni nu s-a suparat, basistul neschitand nici un gest si fiind in continuare foarte concentrat pe instrumentul sau.

Playlist-ul s-a axat pe albumul "Glowing", care a fost cantat in intregime, inclusiv 'Thank You For Leaving Me', o piesa destul de rar inclusa in aparitiile live din ultimele luni. Sonorizarea a fost peste medie, o surpriza placuta fiind claritatea cu care s-au auzit "clapele", pe care de obicei trebuia sa te concentrezi pentru a le putea distinge. Acest instrument are un rol atmosferic esential in muzica HK; in aceste conditii, lipsa unui clapar este destul de bizara. Laptop-ul isi face treaba bine, dar, pentru impactul live, un inlocuitor pentru Berehoi nu ar da deloc rau pe scena. Sa le dam totusi credit lui Matei si Oanei, care pana acum au luat deciziile potrivite pentru tot ceea ce a tinut de HK, reusind sa scoata trupa din cateva momente foarte dificile, in fata carora multi ar fi cedat.

Dintre piesele mai noi au impresionat 'Life Hurts', pe care vocea lui Matei s-a auzit parca mai bine ca niciodata, si 'To Do Is To Dare', o alaturare de riff-uri dure si melodicitate - ambele cu un mare potential. Ne-a fost prezentata si o piesa in a doua auditie (prima data a fost cantata la concertul din Suburbia in care s-a inaugurat noul line-up), intitulata 'Loving A Ghost', care, conform Oanei, este cea de-a douazeci si noua compozitie din repertoriul Highlight Kenosis.

White Ash @ Big Mamou

Decembrie 11th, 2009 | By herminedirt

Unul dintre aspectele placute ale scenei underground este, de multe ori, lipsa supra-aglomerarii care se produce atunci cand canta nume mai cunoscute. La concertele importante, densitatea de persoane depaseste uneori suportabilul, reducand considerabil din calitatea propriu-zisa a show-ului. Pentru ca, indiferent de valoarea sau forma celor prezenti pe scena, nu te poti bucura de un concert daca nu ti se creeaza conditiile si starea corespunzatoare pentru a fi receptiv la muzica. Acest egoism involuntar ne face de multe ori sa ne simtim mult mai bine la un concert cu o participare redusa, desi aceasta lipsa de public nu face in nici un caz bine trupei de pe scena.

De o participare cat se poate de redusa au beneficiat joi seara cei de la White Ash, care au urcat putin dupa ora 21:00 pe scena clubului Big Mamou. In total au fost prezente aproximativ 20 de persoane, dintre care 90% cunoscuti si prieteni ai muzicienilor. Lipsa fanilor a fost determinata, probabil, in mare masura, de numarul excesiv de evenimente din ultimele zile, numai in seara respectiva avand loc inca 14-15 concerte live. Publicul bucurestean nu are destul timp, resurse si interes pentru a reusi sa sustina un numar larg de evenimente artistice si muzicale, asa cum au loc in aceasta perioada a anului.

In aceste conditii, concertul celor de la White Ash a fost un fel de repetitie publica. Baietii s-au relaxat foarte mult, in absenta unui motivatii, comitand cateva erori flagrante pe parcursul concertului. Nici sonorizarea "obosita" din Big Mamou nu i-a ajutat prea mult, aceasta scartaind din multe puncte de vedere. (Cu toate ca nu dispune de dotari tehnice tocmai performante, Big Mamou compenseaza prin sprijinul constant acordat formatiilor underground si atmosfera intima si relaxata).

Din punct de vedere strict muzical, exceptand cele cateva erori mentionate mai sus, White Ash si-au facut treaba ca de obicei, fara a-i dezamagi pe cei prezenti. 'Avem Idei', 'Eu Vreau Sa Stiu', 'Up In The Sky',The Simple Way', 'Primul Drum' (prezentata ca "piesa romantica") si mai ales 'Sase Sase Paza Paza' (ceruta si la bis) uimesc de fiecare data prin simplitatea extrema, compensata prin inspiratie si clarviziune instrumentala si, un element deloc neglijabil, show-ul oferit de carismaticul Dan Manescu. In alta ordine de idei, acesta si colegii sai de trupa au fost destul de greu de zarit in timpul concertului, masina de fum achizitionata de trupa de curand transformand Big Mamou intr-un spatiu semi-opac si inecacios.

Nu putem sa vorbim despre White Ash fara sa subliniem sectia ritmica a trupei, cu o completare reciproca excelenta intre bas si tobe. La acestea se adauga, dincolo de aptitudinile de front-man ale vocalistului, versurile banale, la prima vedere, dar pline de continut tocmai prin simplitate si claritate - adjective predominante in tot ce tine de muzica White Ash.

Nu stim exact in ce masura gig-ul de joi seara a fost folositor pentru cariera formatiei, dar cu siguranta nu a fost nici nociv. Din orice aparitie live se invata ceva, fie si faptul ca trebuie sa fii mai atent la detalii si selectiv cand iti stabilesti un concert. White Ash are deja un background si un iz de profesionalism care sa le permita trecerea la nivelul urmator. Tep Zepi si Dekadens, alti jucatori de pe scena undergroundului bucurestean au cedat nervos. Speram ca White Ash sa reziste si sa nu aiba parte de aceeasi soarta: GAME OVER.