RECENZIE: Feeding Fingers – “Baby Teeth” (2009)

Februarie 20th, 2010 | By herminedirt

Tulburator, enorm si deranjant de perfect, "Baby Teeth" este un album difuz, care nu poate fi prins in spectrul gandirii diurne si lucide. Piesele au forme neregulate, neuniforme, luminile si umbrele cazand ciudat pe aranjamentele muzicale independente si imateriale. Albumul da impresia de spatiu deschis, de ecou, de efecte incontrolabile ale unor sunete desprinse cu un masochism dureros de subconstient.

Departe de a relaxa, in ciuda inclinatiilor muzicale atmosferice, "Baby Teeth" produce o inexplicabila incordare psihica, prin alternanta brusca a starilor si a ritmurilor, impletite cu abilitate in vibratia monocroma si molcoma care persista pe fundalul fiecarei piese, ramanand suspendata in psihicul ascultatorului si dupa incheierea fizica a albumului.

Basul are un rol esential in dezvoltarea pieselor. Mereu activ, plin de continut, puternic, acesta sustine in intregime structura fixa si repetitiva, permitand chitarei sa experimenteze si sa exploreze.

'Neverlight', primul track de pe album, pune brusc in miscare uriasa masinarie psihico-muzicala, printr-o o linie de bas simpla, opaca, dublata de clapele translucide si de o voce absolut transparenta, grava si adanca. Muzica este una stratificata, fiecare gaura este umpluta de instrumentul care se afla dedesubt, in timp ce versurile dau o senzatie de agorafobie prin caracterul impersonal.

"For the rest of my life
I will be in here
Until the end of time
In here…"

'She Hides Disease' ne preia exact de unde ne-a lasat 'Neverlight', dupa o pauza insesizabila. Instrumentalul este unul alb-negru, aproape vizual dar deloc palpabil, punctat de note imprevizibile plasate inteligent si de o voce care isi face aparitia numai in momentele oportune. Versurile sunt de un suprarealism pur, sensul fiind unul autonom, dobandit prin propria existenta:

"Her memory sleeps in a garden inside
A closet filled with
Flies"

'Baby Teeth', piesa care da si numele albumului, este descrisa de Justin Curfman ca o redare muzicala si lirica a unui fragment de vis, "a dream that I had about a beautiful female singer singing to me on a stage. She finished her song, smiled, and I noticed that she still had her baby teeth, making her gums appear grotesquely enormous. And for some reason this sexually aroused me enormously."

'Is Heaven All That You Hear' este probabil cea mai apreciata piesa de pe album, fiind lansata si pe un single care a urcat pana pe locul 4 in Global Gothic Chart. Cu un beat obsesiv care isi propune, parca, sa creeze efecte hipnotice, 'Is Heaven All That You Hear' se manifesta fara ruperi de ritm si alternante sonore, punctand la capitolul impresie artistica plin plasarea excelenta a vocii peste pasajele instrumentale din refren si ecourile acide ale cuvantului "shadow" din final.

Scurta, ritmata, si aproape "heavy" ca abordare stilistica, 'Permission For Sleep' ne duce catre miezul albumului si totodata cel mai intunecat moment al sau, 'This Isn't Enough', care ajunge la presiuni insuportabile sub greutatea impresiilor adunate pana acum. O piesa subterana, sufocanta, cu o atmosfera funerara si lipsita de orice caldura, in ciuda ritmului aproape uman al percutiei. Ecourile si notele suspendate din final sunt aproape torturante in timp ce vocea este aproape integrata in instrumental - nimic nu iese in fata, totul este ascuns, in surdina, departe.

"I will wait here in your memory
Like a cancer waits for tears
With this hungry belief
That I was already there"

Descrierea oferita de Justin pe site-ul sau spune foarte multe despre 'Plained Faced Afternoons' - "Sang this in a trance… I am not sure what I am saying… but here is the closest that I can get to decoding myself." Din nou sunetele se grupeaza in imagini aproape vizuale, stralucind in lumina obositoare a unei dupa-amiezi latente.

Cu accentul pus pe partea de percutie, 'No Movement in Water' nu aduce nimic nou fata de precedentele 7 track-uri, nu pentru ca nu ar putea, ci pentru ca nu ar avea nici un rost. Perceptiile sunt deja tocite iar finalul se apropie.

'Your Name in a Stolen Book' are asupra sa presiunea finalului, a impresiei care va ramane suspendata in tacerea de dupa minutul 37. Ultimele cuvinte pot fi interpretate, simtite, gandite, modificate si privite intr-un numar infinit de moduri, fiind urmate de un outro care se stinge incet pe parcursul a mai bine de doua minute.

"Maybe you're right
This is who I'm supposed to be

Maybe you're right
This really me."

37 de minute? Am si uitat cand a inceput albumul. Suntem aici sau acolo? Totul este conceput intr-un timp inconstant si instabil, reversibil, care nu are prea multe legaturi cu starea de constienta, in timp ce spatiul se expandeaza la infinit, pierzandu-si sensul.

"Baby Teeth" a primit, in cea mai mare parte, critici favorabile, obtinand o promovare foarte buna pentru un produs post-punk/indie, 100% necomercial... locul 16 in the Global Gothic Chart... Alternative Top 100 in Portugal... locul 4 in Best of 2009 la Gothic Paradise... Aceste notiuni nu au insa nici o valabilitate... Doar 37 de minute?

Flipper – “Love” (2009)

Ianuarie 1st, 2010 | By herminedirt

In ultimii ani am fost bombardati de o serie de reuniuni ale unor nume importante ale scenei alternative din anii '90 sau chiar '80. Desi initial tindem sa primim vestea cu entuziasm, cu totii fiind nostalgici dupa intensitatea muzicii din acele perioade apuse de mult, urmeaza inevitabil dezamagirea. Muzicienii au imbatranit, inspiratia s-a stins, show-urile live au devenit formale si mecanice.

Flipper au fost una dintre cele mai avangardiste, nihliste si negativiste trupe ale miscarii punk. Au concentrat esenta punk-ului desi, practic, au folosit foarte putine elemente muzicale din genul respectiv. Dupa perioada de glorie (1979-1987), a urmat o pauza de 3 ani si o noua despartire, in 1995. In 2005 are loc, din nou, reuniunea, iar in 2009 este lansat primul album de studio Flipper dupa 16 ani.

Lansat pe 19 mai 2009, "Love" contine 10 piese inregistrate la Murky Slough Studios, Washington, si mixate de Jack Endino. Este singurul material din discografia Flipper cu Krist Novoselic (ex-Nirvana) la bas, acesta activand in trupa intre noiembrie 2006 - septembrie 2008. In afara de Novoselic, line-up-ul este cel original: Bruce Loose (voce), Ted Falconi (chitara) si Steve DePace (tobe). Albumul vine insotit de un CD live, intitulat "Fight".

Albumul nu se diferentiaza cu nimic fata de celelalte realizari Flipper, parand desprins din anii '80 si continand elementele definitorii ale muzicii create de-a lungul anilor de Bruce Loose & co. Acest lucru poate fi privit atat cu conotatie pozitiva - Flipper nu au dezamagit, nu s-au "vandut", nu au renuntat la idealurile din tinerete - cat si negativa - piesele parca nu ne taie respiratia precum cele de pe "Generic Flipper" sau "Gone Fishin". Liniile de bas ies in evidenta, chitara este undeva in planul doi iar versurile alterneaza violent intre optimism si depresie, fiind puternic ancorate in cotidian, reale, sincere si vii. "Love" si "Fight" sunt doua notiuni centrale ale discului. Viata capata sens daca ramai autentic, reusesti sa creezi ceva cu adevarat original si nu te lasi ingropat sub banalitate si conformism. "Life is the only thing worth living for" ne spuneau Flipper in anii '80, iar ideea ramane cat se poate de actuala si pe "Love".

Primele piese din track-list, 'Be Good, Child' si 'Learn To Live' par sa fie cele mai reusite si reprezentative pentru album. Ted Falconi este ca de obicei un maestru al noise-ului, riff-urile sale nesemanand cu nimic altceva din ce s-a mai cantat vreodata. Structurile pieselor raman cele cu care Flipper ne-au obisnuit: repetitive, obsedante, monotone, fara ruperi de ritm, opuse fata de orice reguli ale muzicii conventionale. Vocea lui Bruce suna senzational, parand mai rea, ragusita, zgariind timpanele mai mult fata de precedentele discuri si gasind exact traseele potrivite pentru a accentua efectul instrumentelor. Un alt moment foarte bun al albumului este ultima piesa, 'Old Graves', cu un tempo rar si o atmosfera intunecata ce ne aduce aminte parca de primele albume Black Sabbath.

Se poate face, iata, punk rock adevarat si in anii 2000 - de catre o trupa care nu a respectat niciodata standardele genului. "Love" nu va schimba lumea, insa este unul dintre putinele albume "de revenire" care au intr-adevar ceva de spus. Flipper still rulz, OK?

Deftones – “White Pony” (2000)

Iulie 26th, 2009 | By herminedirt

Despre Deftones se poate spune ca, alaturi de Korn, au inventat practic ceea ce avea sa devina cunoscut ca NU metal, desi nu au acceptat niciodata apartenenta la acest curent. Aflati la locul potrivit, la timpul potrivit, cu stilul muzical potrivit - o combinatie intre feeling-ul grunge, refrenele pop gen Faith No More si hip-hop - Deftones au incercat cu fiecare album sa aduca ceva nou, explorand la maxim posibilitatile vocale ale inegalabilului solist Chino Moreno.

"White Pony" este considerat, pana in prezent, cel mai matur si bine pus la punct material al trupei. Albumul, lansat pe 20 iunie 2000, marcheaza trecerea de la perioada incipienta Deftones, axata in principal pe NU metal si rap/rock, si cea de dupa 2000, cu o muzica mult mai complexa si greu de clasificat, un puzzle sonor construit pe radacinile alternative-metal ale trupei.

Albumul a fost lansat in mai multe variante; cea initiala cuprinzand 11 piese cu o durata totala de 48 de minute. Ulterior, casa de discuri Maverick, la care a fost lansat LP-ul, a considerat ca albumul nu este destul de comercial si i-a obligat pe membrii trupei sa adauge inca o piesa cu un potential ceva mai ridicat de single. Asa a aparut Back to School, inclusa pe re-editarea albumului. Despre aceasta compozitie, Chino Moreno spune: "Nu sunt impotriva piesei, dar prefer varianta originala a albumului. Cand versiunea aceasta a iesit, am simtit ca am facut un mare compromis. Stiu ca si fanii s-au simtit prost. (...) Back To School este o greseala, o piesa calculata, cu un singur scop: sa fie un single." Alte doua editii limitate ale albumului au fost lansate, cu coperti diferite, fara a include Back To School dar cu o piesa noua in tracklist, intitulata The Boy's Republic.

"White Pony" este un album atmosferic, in ansamblu, desi pasajele distorsionate tipice NU metal nu lipsesc, acestea sunt trecute oarecum in planul secund. Versurile au o incarcatura deosebita, in deplina armonie cu vocea imprevizibila. Predomina un sentiment straniu, ambiguu, neclar, referintele titlului la consumul de droguri si visele erotice spunand foarte multe si despre continutul sonor.

Prima piesa, in versiunea standard, este Feiticeira, o poveste neclara construita pe doua riffuri de baza si pe multiplele nuante vocale ale lui Chino. Este un debut mult mai potrivit pentru ceea ce este "White Pony" fata de Back To School.

Una dintre cele mai ascultabile piese de pe album este Digital Bath, o piesa cu o structura pop, care a fost aleasa ca ultimul single de pe disc. Strofa soptita, pe fundalul unei chitare cu ecou, continua atmosfera de reverie, explodand la intervale fixe intr-un refren distorsionat.

Elite este cea mai brutala piesa de pe album, castigand, de altfel, si premiul Grammy pentru "Best Metal Performance" in anul 2001. Fara a cobori tempo-ul deloc, piesa este plina de riffuri tipice heavy-metal si o linie vocala care te face sa te intrebi daca ai de-a face cu acelasi solist de pe piesa precedenta. Versurile sunt repetitive, iesind in evidenta prin anumite cuvinte cheie, cu o sonoritate deosebita in cadrul ansamblului piesei: "ripe", "bleed", "control", "depression", "pregnant", "taste".

RX Queen porneste cu un beat aproape electronic si o chitara atmosferica in genul Digital Bath. Primul refren este de mare efect, fiind mai scurt decat ne-am astepta si schimband curgerea piesei, care alterneaza doua pasaje instrumentale extrem de inspirate, continuitatea fiind data de voce.
"Cause your my girl and that's alright
If you sting me, I wont mind"

Street Carp este o piesa care combina in mod egal cele doua perioade ale trupei despre care am vorbit. Si-ar avea locul la fel de bine si pe urmatorul album, auto-intitulat, lansat in 2003. O atitudine total dezinteresata, readusa la sol de rifful brutal.

Teenager este un experiment care seamana foarte mult cu ceea ce va realiza Chino alaturi de side-project-ul sau trip-hop/electro, Team Sleep. Un fel de pauza de la tematica albumului. 3 minute si 20 de secunde fara pic de distors.

Knife Party este un featuring cu solista Rodleen Getsic. Piesa nu este la fel de taioasa ca partea lirica:
"My knife it's sharp and chrome
Come see inside my bones".

Korea revine pe linia trasata de Elite, chiar cand albumul parea sa dea semne de moleseala. Memorabila, cu tot ce ii trebuie unei piese sa iasa din anonimatul unui tracklist de album, va va trezi brutal daca ati adormit ascultand ultimele doua piese. Sau veti aluneca intr-un cosmar:
"Night time! Cavity! Come in!
Downtown! Pony! Work your pitch!"

Passenger este si ea unul dintre highlight-urile albumului, avandu-l la voce, ca invitat, pe nimeni altul decat James Maynard Keenan, legendarul vocalist de la Tool si A Perfect Circle. Piesa este, de altfel, o combinatie intre stilurile celor doua trupe, elementele legandu-se intr-o compozitie intunecata si deprimanta, cu un refren obsesiv.
"Roll the window down
This cool night air is curious
Let the whole world look in
Who cares who sees anything?
I'm your passenger"

Change (In The House Of Flies) este, discutabil, cea mai cunoscuta piesa Deftones. Daca Passenger este atat de grea incat te trage, parca, la pamant, Change deja este in subteran. Cele doua se leaga, asadar, cat se poate de bine, in tracklist. Piesa, dublata foarte bine si de excelentul videoclip regizat de Liz Friedlander, vorbeste despre ceva care pare clar si cunoscut, dar este greu de retinut in cuvinte, parand o manifestare incontrolabila a inconstientului, care se revarsa dupa fluxul continuu de imagini creat in primele 10 piese.
"I took you home,
Set you on the glass,
I pulled off your wings,
Then I laughed."

Pink Maggit, piesa de unde a fost luata fragmentul pe baza caruia a fost creata controversata Back To School, incheie "White Pony" cu o agonie dulce, de aproape 8 minute.
"You are
All you are
Is meat..."

Albumul se termina, asadar, cu trei puncte, ramanand suspendat intr-un necunoscut pe care s-a incapatanat sa-l exploreze.

Molotov Cocktail – “Once Upon A Time In America” (2002)

Iulie 19th, 2009 | By herminedirt

"If this is freedom
I'd rather burn in hell" (Same Old Story)

Inceput ca o manifestare pentru libertatea sociala si ideologica, muzica punk s-a stins, intre timp, complacandu-se intr-un stereotip plat si sterp. Si desi multe dintre trupele punk de la ora actuala nu spun absolut nimic demn de luat in seama, repetand mecanic muzica inaintasilor lor, nu trebuie sa generalizam - exista inca in underground o scena de punk activa, care merita luata in seama, in completa opozitie cu pop-punk-ul de pe la TV.

Molotov Cocktail sunt unul dintre cele mai interesante nume ale punk-ului underground din anii '90. Avand un front-man din Romania (Gabby) si instrumentisti din SUA, Spania si Germania, Molotov Cocktail au cantat in cluburi precum CBGB's, The Gas Station, ABC no Rio, alaturi de Subhumans, MDC, Chaos UK, GBH, The Addicts, The Varukers, Agnostic Front, 7 Seconds, UK Subs, Pennywise, Leftover Crack etc. Au participat la festivalurile Holidays In The Sun, Wasted Fest, Warp Tour, With Full Force, iar in 2004 au sustinut doua turnee foarte reusite in Brazilia si Columbia.

"Once Upon A Time In America" este cel de-al doilea LP al trupei, lansat in 2002 la Eastern Threat Records. Contine 13 piese, cu o durata totala de doar 23 de minute si a devenit, intre timp, un CD clasic al scenei underground din New York.

Realizat, din toate punctele de vedere, in stilul old school punk, albumul este extrem de puternic tocmai prin refuzul de a se alinia la "noile" standarde punk. Molotov Cocktail au refuzat intotdeauna de a avea orice tangenta cu muzica mainstream - piesa post-"Once Upon A Time in America" initulata Fuck Music, Make Noise spunand multe despre ideologia trupei. Albumul este la fel de exploziv precum numele trupei, avand doar trei piese peste doua minute si un tempo ametitor.

Prima piesa, Generation Y, trece direct la subiect:
"Generation
Generation
Generation genocide"
Neprelucrat, brut, fara falsa duritate si fara floricele stilistice redundante, stilul Molotov Cocktail contine elementele clasice ale punk-ului. Abordarea lor nu se face insa cu vreun scop, ci este una fireasca si ne-gandita. Adeziunea la o miscare nu ar trebui sa se faca adoptand anumite reguli ci descoperind carcateristici comune involuntare.

Tematica predominanta a albumului este starea actuala a societatii, in general, constrangerile la care suntem supusi si pe care nu facem nimic pentru a le combate. Sau, mai rau, nici macar nu le constientizam.

Cea de-a doua piesa este sugestiva in acest sens, fiind intitulata Ugly World. Se observa din nou instrumentalul excelent lucrat, simplu si puternic. Inspiratia nu inseamna aberatii instrumentale inutile, si Molotov Cocktail stiu asta. Cele patru acorduri de pe refren fac mai mult decat un solo de 20 de minute.
"And when you ask them where the money is gone
They smile and tell you you just don't understand
Well i think it's time we made a stand"

O alta piesa cu o instrumentatie geniala este Invisible Cell, care subscrie la aceeasi idee. Alte trupe nu reusesc sa descrie ceva cu adevarat intr-o cariera intreaga, Molotov Cocktail reusesc sa redea perfect realitatea intr-o piesa anonima cu o durata de 2 minute si 11 secunde.
"How do you like, how do you like
Your invisible cell
Invisible guards, invisible hell"

Una dintre cele mai intunecate piese de pe album este Too Young To Die, o piesa despre armata. Desi un subiect tocit, piesa nu contine nici o urma de cliseu, acestea nu au ce cauta in muzica Molotov Cocktail, 100% autentica si ne-regizata. Din nou mult feed-back, zgomot si, evident, vocea lui Gabby, care face diferenta.
"Will you die for them?
Will they die for you?"

Negatia atinge apogeul pe One More Drink:
"They tell me what to do
They tell me what to think
All I want is one more drink"

Ultima piesa, Indie Rock, vorbeste in cele 40 de secunde care contin versuri (dupa un intro instrumental absolut memorabil) despre un exemplu concret al muzicii mainstream: curentul indie. Intre timp, acesta s-a raspandit ca o epidemie, acaparand posturile muzicale, si asa bolnave prin insasi definitia lor.
"Indie rock must die
Fuckin' sucks
it's just another part of the corporate block"

Una peste alta, albumul nu ofera vreo concluzie ci doar cateva relatari precise si extrem de realiste. Accesibil doar celor care reusesc sa ajunga la straturile inferioare si intunecate ale muzicii, "Once Upon A Time In America" inlatura distanta dintre artist si ascultator, cele doua parti suprapunandu-se. CD-ul se recomanda pentru trezirea brutala a constiintei si poate fi pus laolalta cu orice CD clasic al miscarii punk.

Tool – "Opiate" (1992)

Ianuarie 18th, 2009 | By admin

Primul material Tool, EP-ul "Opiate", lansat pe 10 martie 1992, anunta destul de putin din cum avea sa evolueze aceasta trupa. Latura progressive nu isi face inca aparitia, piesele concentrandu-se mai mult pe hard rock si avand durate scurte comparativ cu albumele urmatoare (3-4 minute, cu exceptia piesei Opiate, care contine insa si un hidden track) .

La fel, insa, ca si viitoarele albume Tool, "Opiate" este extrem de violent si bine pus la punct din punct de vedere liric.

Prima piesa, Sweat, se concentreaza asupra unor probleme de natura filozofica, de identitate a individului, dezvoltate pe larg pe viitoarele realizari - "Aenima" sau "Lateralus". Realitatea este doar o iluzie a perceptiei.
"Seems like I've been here before.
Seems so familiar.
Seems like I'm slipping
into a dream within a dream."

Hush este o piesa cat se poate de explicita, tipica Tool, vorbind despre cenzura si politica. La fel ca si Sweat se bazeaza pe cateva riffuri simple, foarte dure. Complexitatea uluitoare care va deveni caracteristica pentru Tool nu isi face inca simtita prezenta, EP-ul fiind doar o expresie a furiei, dorind sa loveasca, sa distruga, nu sa construiasca.
"Go fuck yourself
Go fuck yourself
you piece of shit."

Problemele si intrebarile despre identitate, control si relatiile inter-umane isi fac din nou aparitia in Part of Me. Clarviziunea, simplitatea si profunzimea versurilor sunt uimitoare. Nu se pun intrebari, nu se ofera raspunsuri, doar se contempleaza, cu un spirit de observatie uluitor de penetrant.

Urmeaza doua piese live, inregistrate pe 31 decembrie 1991, la Jello Loft, Hollywood, California, in cadrul celui de-al doilea concert sustinut vreodata de Tool. Cold And Ugly incepe cu deja celebra fraza "Throw that Bob Marley wanna-be motherfucker out of here!", continuand intr-un ritm alert si creand o atmosfera tensionata, paranoica, dominata de frica.
"Wide awake
and keeping distance from my soul.
I am scared like you."

Jerk Off, urmatoare piesa live, incepe de asemenea cu o fraza a lui Maynard: "Used to be a bunch of assholes that lived in this part of the building here. But we systematically removed them like you would any kind of termite or roach." Versurile vorbesc despre dorinta de a lua totul pe cont propriu si a actiona impotriva unei anumite situatii, fara a mai astepta reactiile din partea celorlati, care de cele mai multe ori intarzie sa apara.
"And maybe it's just bullshit
and I should play god
and shoot you myself
tired of waiting."

Opiate, ultima piesa, va deveni una dintre cele mai cunoscute creatii Tool - un imn impotriva religiei, in special a crestinismului. Relatia cu divinitatea este o alegere personala a individului, o religie organizata nu face decat sa se interpuna intre acestia. Tonul violent-ironic ascunde argumente serioase si evidente, ignorate de cei mai multi, care prefera confortul mental oferit de atrofierea gandirii.
"If you want to get your soul to heaven
Trust in me now don't you judge or question."

Dupa o pauza de aproximativ 50 de secunde incepe un bizar hidden track, intitulat The Gaping Lotus Experience. Acesta se sfarseste cu Maynard repetand obsesiv "I'm getting bored, I'm getting bored, I'm getting bored, I'm getting bored, I'm getting bored, I'm getting bored...".

Deja? Era de abia inceputul pentru Tool, care isi pregateau terenul pentru o constructie monumentala, daramand mai intai tot ce le statea in cale printr-o muzica extrem de acida, pe toate planurile.

Luna Amara – "Loc Lipsa" (2006)

Decembrie 26th, 2008 | By admin

"Loc Lipsa" este, privind inapoi asupra evolutiei Luna Amara, un album care face trecerea de la prima perioada, cea a "Asfalt"-ului, la stilul actual: un alternative-metal mult mai complicat si criptic. Petru Gavrila, chitaristul cu care a fost inregistrat albumul de debut plecase deja din trupa la momentul inregistarii "Loc Lipsa", multe din piesele de pe album sunt insa compuse alaturi de el. Se resimte asadar, intr-o mare masura influenta sa, dar si a nou-venitului Vali Deac, mai inclinat spre experimente.

La fel ca si in cazul albumului "Asfalt", in momentul lansarii "Loc Lipsa" (amanata din martie 2005 pana in martie 2006), toata lumea stia deja piesele. Multe existau, de altfel, si in momentul lansarii primului album, nu au mai incaput insa pe respectivul, acele vremuri fiind unele fenomenal de productive si inspirate pentru clujeni.

Albumul a fost lansat la casa de discuri Roton, si asta s-a vazut, Luna Amara lasand putin de la ei: trei featuring-uri impuse (care, totusi. au iesit destul de bine), cate un "fuck" inlaturat pe ici pe colo, cateva piese scurtate... Oricum, in final a iesit un material care, pastrand feeling-ul "Asfalt", a ridicat muzica Luna Amara la un nivel mult mai inalt, largind orizonturile si posibilitatile acesteia. Acusticul se imbina, la fel ca pe "Asfalt", cu piese de protest, violente si directe, isi face insa aparitia o latura mai intunecata, meditativa, care va predomina in perioada post-"Loc Lipsa".

Construit pe un bas omniprezent, "Loc Lipsa" vine cu un sound foarte simplu si brut al chitarei si tobelor. Este un album direct, intr-un spirit grunge, care nu de putine ori deriva in metal.

Primul track este chiar piesa eponima, Loc Lipsa. Una dintre cele mai in forta compozitii Luna Amara, care declanseaza garantat nebunia la concerte. Fanii vor ramane, de altfel, intotdeauna in minte cu varianta live a acestei piese: pe album, desi nu suna rau, partile vocale ale lui Ombladon nu isi au, pana la urma rostul. Bridge-ul-solo chitara-trompeta de dupa al doilea refren transmite mai multe fara a fi dublat de niste versuri facute, parca, in graba, de Ombladon. Piesa era cantata live cu mult inainte de lansarea "Asfalt" si, poate, ar fi fost o idee mai buna includerea pe acel disc, unde s-ar fi integrat perfect.

Memorabil si graitor momentul de la concertul de lansare al albumului, din Old School Preoteasa, cand anuntul lui Mihnea ca Ombladon nu a mai putut veni sa cante piesa alaturi de ei a fost primita cu aclamatii si urale de catre public.

Intunecare are la baza o piesa foarte veche Luna Amara, care se chema De Jos In Sus, de unde a fost luata partea de trompeta care asigura dinamismul. O structura interesanta: intro - strofa - refren - solo - refren si o tema cat se poate de bine aleasa: biserica ortodoxa romana (cu litere mici). Isi face simtita prezenta si chitara lui Vali, care nu iese in evidenta dar stie exact cand si cum sa intre. O compozitie fragmentata, cu un solo de trompeta completat excelent de unul de chitara. La sfarsitul celor mai putin de patru minute, Intunecare si-a facut treaba: si ca mesaj, si ca muzica.

Mihnea continua si mai violent, cu Se Intampla In Romania, unde furia este accentuata si de Andy Ghost, de la Altar, care concureaza cu acesta la capitolul urlete. O melodie cu o structura si o abordare hardcore, cu o linie vocala excelent gandita si construita, aruncand o privire de ansamblu asupra peisajului politic si social din Romania. Singura solutie este una extrema: "Romania e a ta."

Urmeaza o alta piesa mai veche, Albastru, un imn anti-politie (sau militie?) care declama abuzurile care au devenit, din pacate, deja obisnuinta, din partea unui organ al carui rol ar trebui sa fie cu totul altul. Piesa este usor resemnata, incercand totusi sa combata pumnul si bata cu ratiunea. Punctul forte: trompeta, de la care pare ca pleaca toata piesa.

"The dark side of the Bitter Moon", cum se auto-descria Nick pe scena Stufstock 2005, isi intra pe deplin in drepturi. Luni de Fiere este o piesa mult mai linistita, asezata, meditativa. Un instrumental tipic Luna Amara: acel sunet acustic incofundabil, fundalul format din basul si tobele mereu active si backing-vocals-urile perfect pozitionate ale lui Mihnea. Pe final, pedala de distors este apasata, pentru un final rasunator. Versurile pot fi interpretate in multe feluri, depinde de perspectiva.

La Vedere este o piesa usor claustrofobica, patru minute inghesuite intre doar doua strofe si doua refrene. Fiecare element isi are momentul sau: chitarele formeaza un dialog de mare efect in intro, reluat dupa primul refren, basul construieste strofa pentru ca vocea sa ramana singura inainte de cel de-al doilea refren, realizat in tipicul stil pop-grunge Luna Amara.

Poate cea mai buna piesa de pe album, Lume Oarba, da mult de gandit. Aproape ca nu mai ai timp sa asculti muzica, strivit sub povara versurilor. Vocea calda a lui Mihnea pune din plin in valoare aceste versuri, simetrice, fragmentate, purtate pe un instrumental acustic, usor si punctat repetitiv de o fraza geniala de trompeta. Solo-ul vine ca un firesc punct culminant, fiind constituit dintr-un amalgam de instrumente si efecte si pregatind turul de forta de pe final.

Downtown Jesus este o piesa prea buna ca sa luam in seama discutiile de pe seama ei. Chiar daca refrenul a fost, se pare, furat dintr-o piesa Urma, nimeni nu poate contesta ca isi are mai bine locul aici. O superba demonstratie de virtuozitate instrumentala si vocala. Mintea ne zboara departe, demult.
"Matches wouldn’t light
Couldn’t help no jesus
Couldn’t save no child".

Schimba atmosfera Umbra.Copil, un remake al primei melodii compuse de Luna Amara. Se chema Amar, si au fost pastrate din aceasta intro-ul si strofa. Sunetul de grunge initial a cam disparut, lasand locul unor riffuri mult mai inspre metal, cu o masura foarte interesanta, dictata de tobe. Inca o data acest procedeu de reinviere a unor compozitii foarte vechi da roade, Umbra.Copil suna mult mai bine decat anosta Amar, salvand totodata esentialul acesteia.

Un alt moment extrem de intens. Somn, o piesa clasica Luna Amara, care a trecut prin multe transformari pana sa se aseze in varianta actuala. Niste versuri care deja ne vin automat pe buze auzind intro-ul, sa nu le pierdem insa sensul si menirea. Din nou imagini superbe dubleaza fraze muzicale indescriptibil de inspirate, datand din prolifica perioada incipienta Luna Amara.
"Somn pe mare somn in leganat de vant
daca tu esti doar al tau eu cine sunt?".

Urmeaza un experiment instrumental care ne duce cu gandul, in primul rand la Tool, Din Cercuri, o piesa intunecata si neclara.

Continuarea fireasca este In Cercuri, care dupa atatea visari si experimente, ne readuce in realitatea de toate zilele, doar pentru a o nega si zgudui din temelii. Prea multe intrebari? Ne raspundem singuri.
"Si n-am sa ma rog
n-am sa incerc sa ii fac sa-nteleaga".
"O piesa de dragoste", dupa cum ii place lui Mihnea sa o descrie, si care e citata mai mereu de membrii trupei ca una dintre realizarile de care sunt cel mai mandri.

Din nou inapoi la radacini. Cui si Spin - o piesa din perioada Petru, a carui influenta se resimte din plin. Nick ne arata si el, in sfarsit, cat il tin corzile vocale. Brutal de la un capat la celalalt, fara nici un moment in care sa putem respira. Good old Bitter Moon.

Happiness Provider este o realizare perfecta. Tocmai de aceea este foarte ciudata decizia celor din trupa de a schimba, ulterior, varianta cantata live. Nick este o sursa nesecata de teme, simboluri si metafore. Din pacate, acel "fuck you i'm not" de mare efect, a fost scos de pe bridge-ul de dupa cel de-al doilea refren, din motive lesne de inteles. Un sunet sec, o stare de spirit plina de neliniste si dezgust si un final violent care da frau liber furiei, distrugand fara exceptie.

Ascultand acest album de la un capat la celalalt, aproape ca nu mai stii cum sa te simti. Treci succesiv prin revolta, incredere, furie necontrolata, implicare, nepasare. Din Valuri Ard taie insa orice comunicare cu exteriorul, totul se prabuseste inspre interior, reflectand fragmente confuze de ganduri dominate de izolare si frica. Cel mai reusit dintre cele trei featuring-uri de pe album, saxofonul lui Iordache integrandu-se perfect in atmosfera piesei si confundandu-se cu peisajul dezolant, pana la identificarea totala.

Dupa cateva minute de pauza, albumul se incheie cu o surpriza, un hidden track, cover dupa piesa Street Spirit a celor de la Radiohead, care accentueaza atmosfera piesei precedente.

"Loc Lipsa este un album atemporal, care singur poate umple o mare parte din vidul muzical romanesc." (Adi Despot, producatorul albumului)

Dekadens – "Kill And Tell" (2008)

August 3rd, 2008 | By admin

Un album plin de ritm, energie, viata si buna-dispozitie. Scurt, simplu, la obiect, fara aberatii si rataciri instrumentale inutile. Si, peste toate, vocea excelenta a solistei Becky Ellian si versurile inteligente, vioaie, inventive. Cele 35 de minute ale albumului sunt mai mult decat destul pentru ca aceasta tanara trupa, Dekadens, sa demonstreze ce poate.

Dincolo de aceste aprecieri ramane impresia ca Dekadens s-au grabit un pic cand au lansat acest album - desi piesele sunt excelente si sunt bine puse la punct, calitatea audio a inregistrarilor nu este chiar cum ar trebui, dand mai mult impresia de album live. Totusi, acest aspect este eclipsat de calitatea excelenta a compozitiilor.

"Kill And Tell" este un album punk in esenta, ca abordare, adaugand si elemente post-punk, electro, alternative. Albumul atrage atentia, in primul rand, prin versurile foarte bine scrise, extrem de sincere, care curg firesc si au o sonoritate superba. Un exemplu graitor in acest sens avem pe a doua piesa, Getaway, poate cea mai buna de pe intregul material:

"Sunny days are over,
I don't think I'm sober.
Over realistic when I wear my lipstick,
I'm going ballistic.
Crossing over borders,
Feeding my disorders.
Overgrowing misfit,
Looking for a new hit.
Tired of the same shit…"

In afara de voce si versuri, alte puncte forte ale albumului ar fi: chitara (bine organizata si inventiva, reusind sa nu plictiseasca deloc desi diversitatea riffurilor nu este prea mare) si backing-vocals-urile, care dau o forta deosebita unor piese (cum ar fi Getaway, Fire In The Hole, Love Is).

Desi plin de ritm si energie "Kill And Tell" este departe de a fi un album superficial. You Know este cel mai bun exemplu, fiind o piesa extrem de intensa si distincta de restul materialului ca atmosfera si versuri. De asemenea, Climbing Up The Walls, cu un refren genial si un outro acustic pe masura.

"Creep through the halls,
Of a mind obscure,
Looking for salvation, try to find a cure.
Bring all your fears in the darkest room,
Get down on your knees, get in the mood…"

O alta piesa foarte buna este Fire In The Hole, o explozie necontrolata de energie, cu versuri foarte criptice.

"Water's what you all inhale, exhale, hey,
Fire is the medicine, the instant replay.

We start fires,
And we don't care.
We start fired,
And we burn…"

Aceeasi atmosfera de miscare continua, de agitatie, gasim si pe The Hunt, unde scopul este clar exprimat peste un riff de chitara repetitiv-obsesiv:

"To adrenalise! To adrenalise!
To adrenalise, finish them off!"

Tracklist-ul complet este:
1. Love Is
2. Get Away
3. Denise The Disease
4. Fire In The Hole
5. The Hunt
6. Devils
7. Climbing Up The Walls
8. You Know
9. Kids
10. Midnight Star
11. Insideout

Mai multe detalii despre locurile de unde puteti cumpara "Kill And Tell" gasiti aici.

Nirvana – "Bleach" (1989)

August 1st, 2008 | By admin

"Sickening pessimist hypocrite master
Conservative communist apocalyptic bastard
Thank you dear God for putting me on this Earth
I feel very privileged in debt for my thirst"

Aparut in iunie 1989 la Sub Pop Records, "Bleach" este cel mai violent album Nirvana, ilustrand perfect radacinile muzicale ale trupei - scena hardcore-punk de la sfarsitul anilor '70 si inceputul anilor '80 de pe coasta de vest a Statelor Unite. Desi este albumul de debut, "Bleach" nu este tocmai reprezentativ pentru sound-ul din acea perioada a trupei (foarte experimental, cu puternice influente new-wave si post-punk), care este mult mai bine surprins pe "Incesticide", compilatia de raritati lansata trei ani mai tarziu, in 1992.

"I’m who
I’m you"

Titlul provizoriu al albumului a fost "Too Many Humans", acesta spunand foarte multe despre continutul muzical. Melodiile sunt scurte, repetitive, distorsionate, brutale, alcatuite din riffuri pe care le-ar putea canta oricine, dar care numai in interpretarea lui Cobain suna atat de bine.

"Black windows of paint
I scratch with my nails
I see others just like me
Why do they not try escape?"

Noua dintre piesele de pe "Bleach" au fost inregistrate in cadrul a doua sesiuni care au avut loc la Reciprocal Recording Studios in decembrie 1988 si ianuarie 1989. Costul total a fost de 606,17 $, banii find oferiti de Jason Everman, care figureaza ca al doilea chitarist tocmai pentru acest fapt, cu toate ca el nu canta nici o nota de pe album.

Celelalte melodii (Floyd The Barber, Paper Cuts si Downer) au fost inregistrate intr-o sesiune precedenta din ianuarie 1988, tot la Reciprocal Recording Studios si tot cu Jack Endino ca producator, dar avandu-l la tobe pe Dale Crover. De aceasta data formatia a stat in studio pe banii prietenei lui Cobain de la vremea respectiva, Tracy Marander.

"Black is black
Trade it back
We were enemies
Sure you are, but what am I
Your enemies"

Reprezentativa pentru simplitatea de pe "Bleach" este piesa School, care nu contine decat patru versuri, care se refera la scena muzicala din Seattle de la vremea respectiva.

Downer (care nu este inclusa pe toate copiile albumului, motiv pentru care a fost inclusa si pe "Incesticide") este singura piesa Nirvana in care Kurt a incercat sa transmita un mesaj politic.

Love Buzz, un cover dupa trupa olandeza Shocking Blue, a fost primul single Nirvana, lansat in octombrie 1988 si avand ca B-side piesa Big Cheese. Pe "Bleach" a fost inclusa o varianta diferita.

About A Girl este singura melodie de pe album care lasa sa se ghiceasca latura pop a trupei, puternic explorata pe urmatorul disc, "Nevermind". De altfel, Cobain a declarat ulterior ca a compus-o dupa ascultarea repetitiva a albumului "Meet The Beatles!" si ca initial nu a vrut sa o includa pe "Bleach", fiindu-i teama de reactia publicului. Versiunea acustica a piesei va fi lansata pe single in 1994.

"And I’ll take advantage while
You hang me out to dry
But I can’t see you every night
Free"

Paper Cuts este probabil cea mai dura si intunecata piesa Nirvana, fiind constituita din imagini sinistre care i-au fost inspirate lui Cobain la auzul unei povesti despre o familie care isi tinea copiii incuiati in casa. Acesta va declara, de altfel, ca nu va mai compune niciodata o piesa atat de heavy ca Paper Cuts pentru ca ar deveni deja plictisitor. Ca de atatea ori, Kurt reuseste sa creeze versuri tulburatoare pornind de la o situatie reala, incercand sa se substituie personajelor respective.

"When my feeding time
She push food through the door
And I crawl towards the cracks of light
Sometimes I can’t find my way"

Atmosfera tensionata a albumului este evidenta pe Floyd The Barber, o piesa dominata de paranoia, descriind un orasel in care toata lumea se dovedeste a fi un criminal in serie.

"Bell on door clanks come on in
Floyd observes my hairy chin
Sit down chair don’t be afraid
Steamed hot towel on my face"

Mr. Moustache este una dintre cele mai inspirate piese de pe album, fiind o ironie acida (atitudinea predominanta, de altfel) la adresa tipului macho. Foarte inspirata este si haotica Negative Creep, axata pe un riff absolut banal.

"Daddy’s little girl ain’t a girl no more"

Daca tobele lui Channing nu exceleaza (oare cum ar fi sunat "Bleach" cu Dave Grohl?), nu putem sa nu remarcam, dincolo de vocea si chitara lui Kurt, liniile superbe de bas, care sporesc forta albumului la maxim. "Bleach" contine si cateva solouri memorabile, cum ar fi cele de pe About A Girl, School, Blew sau Sifting, cea mai lunga piesa de pe disc (05:22).

Torturant de inteligent, osciland violent intre alb si negru (fara nuante intermediare), alternand imaginile macabre cu ironia fina, construindu-se pe minutioase (auto)analize psihice, "Bleach" este atat de simplu, transparent si direct incat devine dificil de inteles.

Si parca tot versurile de pe prima melodie, Blew, rasuna pe tot parcursul albumului:

"You could do anything
You could do anything
You could do anything
You could do anything"

Limp Bizkit – "New Old Songs" (2001)

Iunie 12th, 2008 | By admin

Una din trupele care a pus bazele NU-metal-ului, Limp Bizkit, lansa in 2001 un album de remixuri intitulat "New Old Songs". Materialul cuprindea cele mai cunoscute piese de pe primele trei albume de studio ale trupei, intr-o noua forma. La remixarea pieselor au contribuit nume cunoscute ca The Neptunes, Timbaland, William Orbit, Dub Pistols, P. Diddy sau Butch Vig.

Proiectul a fost inceput pe cand chitaristul Wes Borland facea inca parte din trupa, acesta colaborand, printre altele, si la artwork (excelent realizat, de altfel). "New Old Songs" aprofundeaza latura electro / rap a trupei, explorata si pe primele discuri, intr-o mai mica masura. Albumul reuseste sa nu plictiseasca, pastrand o nota dinamica si reusind sa surprinda in permanenta, desi toate piesele erau deja cunoscute de fani.

Piesa My Way apare remixata de nu mai putin de cinci ori (de P.Diddy, DJ Lethal, DJ Premier Way, William Orbit si Dub Pistols), fiecare varianta abordand-o intr-un mod complet diferit. Cel mai reusit dintre cele cinci remixuri pare a fi cel al lui DJ Premier Way. O alta piesa care apare mai mult de o data in playlist este celebra Nookie, remixata de The Neptunes si de Androids, cea de-a doua versiune avandu-l ca producator pe celebrul Butch Vig, care a lucrat la "Nevermind"-ul Nirvanei.

Foarte reusite sunt si Rearranged (Timbaland), Break Stuff (DJ Lethal), Crushed (Bosko) sau Counterfeit (DJ Lethal).

Celelalte remixuri sunt: Take A Look Around (Timbaland) - aici era destul de greu sa intreci sau macar sa te apropii de original, lucru care nici nu s-a reusit -, N 2Gether Now (The Neptunes), Getcha Groove On (DJ Premier), Faith / Fame (Josh Abraham) si Rollin' (DJ Monk & The Track Mack).

Prin "New Old Songs" Limp Bizkit au reusit sa profite intr-un mod inteligent de propriile compozitii, explorandu-le la maxim potentialul. Excelent ales este si titlul, care ne ofera un preview perfect al celor 16 track-uri.

Urma – "Anger As A Gift" (2005)

Iunie 7th, 2008 | By admin

In 2003 muzicieni de la cateva trupe (Kumm, Firma...) puneau bazele unui proiect ce aborda un stil extrem de original, o combinatie de blues si rock alternativ, interpretat numai acustic si cu un background asigurat in afara de bas si tobe si de alte instrumente mai putin folosite de trupele rock de pe la noi – flaut, vioara, keyboard...Entuziasmul cu care a fost primit primul album (“Nomad Rhymes”, lansat in acelasi an si cuprinzand 11 piese dintre care This Time, After All si Buy Me With A Coffee au fost bine promovate si la radiouri) i-a determinat pe membri sa continue si astfel s-a ajuns la inregistrarea celui de-al doilea material – “Anger As A Gift” -, lansat pe 30 septembrie 2005.

Al doilea album Urma foloseste in mare aceleasi idei si sound-uri de pe “Nomad Rhymes”. Cele 14 piese uimesc prin furia pe care o transmit cu toate ca sunt acustice. Anger, de exemplu, este o piesa geniala de protest (ma gandesc la Manic Street Preachers, una dintre cele mai cunoscute formatii de protest din anii ’90, care abordau un alternative-pop foarte calm). Art-work-ul albumului este si el in acelasi ton, fotografia de pe coperta fiind premiata la “Zilele Libertatii De Exprimare Prin Imagini”.
”Anger As A Gift”, lansat la casa de discuri Macondo (la fel ca si albumul de debut), contine 14 piese ce dureaza putin peste 59 de minute:

1.In Your Arms
2.Don’t Bleed
3.Anger
4.How Long Does It Take?
5.Wishlist
6.All On Myself
7.Get A Life
8.Out Of My Hands
9.Inner Demon
10.Refuse
11.September
12.Unanswered
13.Wounds Of Indifference
14.What I Am

Mani Gutau (voce, chitara electro-acustica), Sorin Erhan (fretless bass), Csergo Dominic (tobe), Felix Moldovan (percutie) si Dan Byron (voce, flaut, chitara electro-acustica) au fost ajutati la inregistrarea pieselor de invitatul special Vali Racila la armonica si chitara solo, precum si de alti instrumentisti pentru partile de vioara si violoncel.

“Intr-o lume aparent defecta se pot inca manufactura lucruri frumoase. Iar furia cauzata de lipsa de normalitate existenta in jur poate constitui ingredientul major al unui lucru bun. Care nu critica, ci schimba. Prin exemplu. Ca alternativa. Singura schimbare sesizata de noi vis-a-vis de primul material, e aceea ca in timpul lucrului la "Nomad Rhymes" nici unul dintre noi nu banuia ce efecte va avea muzica noastra in exterior. Acum stim si senzatia de ecou s-a transformat in ceea ce poate defini un dialog cu publicul nostru.” spunea Mani, despre album. De altfel ideea pe care o propune albumul este de folosire a furiei pe care o simti in fata unei Societati ce se complace in ignoranta, ce pare in acelasi timp surda, muta si oarba in fata schimbarii si evolutiei firesti. De a o folosi pentru a creea in loc sa incepi si tu sa stagnezi. Totul se vrea o alternativa la societate, la muzica, la sufocantele clisee si automatisme care se gasesc in orice domeniu. Pe booklet-ul ce insoteste CD-ul este scris mesajul “for all those that are concerned with what they are leaving behind”. Din punct de vedere al muzicii, “Anger As A Gift” da impresia ca foloseste aceleasi elemente ca “Nomad Rhymes” aranjate intr-un mod diferit. Piesele au la baza acorduri simple, repetate de la inceput pana la sfarsit, peste care se suprapun vocea, riff-urile lui Byron, percutia (care are un rol important, nelimitandu-se doar la tobe) si fond-ul sonor asigurat de vioara sau violoncel. Partile de flaut contribuie si ele la tenta progressive-rock a albumului. Greu de numit vreo influenta pentru acest album...Nici Pink Floyd sau Genesis, nici Led Zeppelin, nici Alice In Chains sau Radiohead, trupele favorite ale membrilor nu-si gasesc locul in cele 59 de minute ale discului. Nu poti spune decat ca e in stilul caracteristic Urma.

”To take and to give, to reach and to fall. It takes a lot of steps until you understand the true meaning of this simple sentence. Until you find your own EQUILIBRIUM.” - Urma

Nirvana – "Nevermind" (1991)

Iunie 6th, 2008 | By admin

Primul album scos de Nirvana pentru un label important a suferit unele adaptari si modificari de stil care au transformat Nirvana peste noapte dintr-o trupa punk intr-un gigant pop. Fie si asa, trebuie sa recunoastem ca era inevitabil. Talentul lui Kurt Cobain era exceptional, alternative-ul recruta tot mai multi fani...Si pana la urma a fost lansat “Nevermind”, care a declansat o nebunie cum nu mai vazusem de la Sex Pistols incoace. Un album in esenta punk, cu multe elemente heavy-metal, cu influente REM si Beatles ca structura a pieselor, mostenind cate ceva de la fiecare dintre perioadele anterioare - hippie, indie, new-wave, punk, noise-rock...Piese acustice ca Polly sau Something In The Way aduc aminte de psychedelic, disonantele si distorsiunile trimit la “zeii” rock-ului alternativ, Sonic Youth, in timp ce aciditatea, ironia si de multe ori incoerenta versurilor sunt influente de la trupe ca Flipper sau Butthole Surfers, aflate undeva la granita dintre punk, new-wave si art-rock. Ultima piesa, Endless Nameless (despre care nimeni nu stie precis pe cate copii a fost inclusa si la cat timp dupa Something In The Way incepe, uneori la 13 minute, alteori la 30) este cu totul diferita de restul albumului, nu seamana cu nimic, si reprezinta de fapt o varianta gresita de interpretare la Lithium initial intitulata “The Noise Jam” . Este disponibila in prezent doar pe compilatia “Nirvana Gold”.

Fotografia de pe coperta il are in prim-plan pe Elder Spencer, pe atunci in varsta de 4 luni, si a fost facuta de Kirk Weddle. Formatia a avut probleme cu cei de la Geffen Records in privinta ei, acestia sustinand ca penisul prea vizibil al bebelusului ar putea fi considerat indecent. Kurt a replicat ca daca cei de la casa de discuri se simt ofensati prin asta, inseamna ca sunt pedofili. Pana la urma mapa CD-ului a ramas neschimbata. Robert Fisher, Michael Lavine si Kurt Cobain au contribuit si ei la art-work-ul albumului.

Butch Vig, Andy Wallace si Scott Litt sunt si ei responsabili de sound-ul spontan si inovator de pe “Nevermind”. Inainte de inceperea sesiunilor de inregistrari de la Sound City Studios din Van Nuys, California, Kurt marturisea ca este dispus sa faca unele concesii pentru ca albumul sa sune mai comercial si sa obtina vanzari de cateva sute de mii de unitati. De aceea, alaturi de Butch Vig, care va fi producatorul principal (acesta a devenit ulterior celebru pe scena alternativa, contribuind la succesul multor trupe, cum ar fi Smashing Pumpkins sau L7), vor exista si unele colaborari cu Scott Litt si cu Don Dixon, doi oameni cu totul diferiti, care lucrasera cu R.E.M., si care aveau talentul de a face orice disc rock destul de soft pentru Top 40 si in acelasi timp destul de sofisticat pentu critica. Chiar inainte de surpriza uriasa pe care a reprezentat-o succesul “Nevermind-ului”, Kurt Cobain dadea de inteles ca s-a cam saturat de underground: “Noi iubim muzica Pop. Ne plac R.E.M. si Smithereens, si nu mi-e teama s-o recunosc. Deci daca vom avea chef sa compunem o piesa in stilul R.E.M. o vom face iar daca o sa vrem sa cantam una a la Godflesh, o vom face si pe-asta”.

Exact asta si avea sa faca pe “Nevermind”, fara a renunta integral insa la riff-urile furtunoase si la urletele guturale. Exact aceasta alternanta melodicitate/pop - furie/grunge o va surprinde Butch Vig (Chris va declara ulterior ca in zilele in care inregistrau albumul, furia le -a fost alimentata si de declansarea razboiului in Golf). “Grupul vine dintr-un mediu punk-grunge dar Kurt are o puternica sensibilitate pop. Scrie piese grozave. Si exista pasiune, furie, uimire, in vocea sa” explica producatorul. Evadarea din underground se poate vedea si in costurile care au crescut de la 600$ pentru “Bleach” la peste 100000$ pentru trei saptamani de sesiuni pentru “Nevermind”. Andy Wallace, care mai mixase albume pentru mari trupe cum ar fi Slayer (“Seasons In The Abyss”), Rage Against The Machine (“Rage Against The Machine”), Sepultura (“Chaos A.D.”) sau Sonic Youth (“Dirty”) a completat si el formula magica.

“Era o cultura care atragea deja publicul si careia ii mai lipsea doar emblema. Smells Like Teen Spirit a aparut la fix pentru a declansa nebunia generala”; “Inainte de Smells Like Teen Spirit si Nevermind rock-ul alternativ si post-Punk-ul n-au fost considerate niciodata considerate profitabile sau comerciale” - iata cateva dintre aprecierile presei muzicale. Cu toate ca Nirvana nu era formata nici din mari instrumentisti si nici sesiunile de inregistrari nu s-au desfasurat prea profesionist...“Dadeam pe gat o gramada de sirop hipodermic de tuse si de Jack Daniel’s si stateam lungiti pe canapeaua din zona de recreere a studioului uneori zile intregi, fara sa compunem un singur rand”, spune Kurt, “in timp ce Chris le striga obscenitati celor aflati intamplator in cladire”...Printre victime s-au numarat Belinda Carlsile sau Lenny Kravitz. Dave Grohl confirma si el: “Incepea mai intai Kurt, care putea avea un riff, il aducea in studio si incepea sa cante. Improvizam pe marginea lui pana ieseau versurile si refrenele. A fost doar improvizatie, n-a existat compozitie sau scriere”. Poate si de aceea multe din versuri sunt incoerente, absurde, sunand ca fragmente ale unor dialoguri sau poezii diferite.

“Cand scriam cantecele alea, habar n-aveam ce vreau sa spun. Nu are rost sa stau nici acum sa incerc sa le explic” admite si Kurt in 1992. Cu toate acestea exista si piese cu un puternic mesaj - Polly este povestea adevarata a unei fete de 14 ani care e rapita, maltratata si violata, reusind sa scape de una singura in cele din urma, totul fiind povestit din perspectiva agresorului...Something In The Way este inspirata din copilaria lui Kurt din Aberdeen, mai exact din noptile in care a fost nevoit sa doarma pe malurile raului Wishkah, incheind simplu si calm albumul, doar pentru putin timp insa, pentru ca urmeaza bizara Endless Nameless.

Stay Away (numita initial Pay To Play) si Territorial Pissings (in deschiderea careia il putem auzi pe Chris cantand o parte din Get Together a celor de la Youngbloods) sunt atacuri la adresa stereotipului macho. In Bloom este o piesa ironica despre fanii care nu inteleg mesajul trupei (piesa a beneficiat si de un videoclip la Sub Pop) in timp ce Breed (intitulata initial Immodium), Lithium sau On A Plain trateaza subiecte tipice pentru Nirvana, alienarea si depresia. Piesele cele mai cunoscute sunt Smells Like Teen Spirit, care va deveni un imn al rock-ului alternativ, si Come As You Are. Prima recicleaza un riff dintr-o piesa Boston, care este reluat obsedant peste o linie la fel de obsedanta de bas, in timp ce Kurt urla versuri incoerente dar usor de inteles de mase (“I feel stupid/ and contagious/ here we are now/ entertain us/”). Totul pare un fel de ironie extrem de dura la adresa apatiei actualei generatii, din care Kurt nu se exclude insa...Incheierea este comoda - “a denial” urlat pana la exasperare...Come As You Are este o piesa mult mai calma, trimitand la noise-rock si la psychedelic. Piesa pare rupta in bucati, totul este confuz si nesigur.

Lounge Act sau Drain You vorbesc simplu despre “relatiile dintre oameni”. Prima era destinata ca single de promovare al albumului, membrii trupei au amenintat insa ca reziliaza contractul daca nu este aleasa Smells Like Teen Spirit, la fel ca si Butch Vig, care va declara despre piesa “pur si simplu m-a dat pe spate. Topaiam intr-una prin camera dupa ce am inregistrat-o”. Cu toate ca nimeni nu pare sa inteleaga la ce se refera cu adevarat, nici chiar Kurt: “Vorbeste despre...Eh, fratele meu, sau mai bine zis sora mea, arunca fructul si mananca doar coaja...Nu este nimic mai sfant astazi pentru un baiat tatuat decat sa puna sechestru pe viata familiala si sa-l doar in dos de inocentii care asculta Byrds si Herman’s Hermits si carora le spune parinti”. Poate ca dreptate are tot Jonathan Poneman, de la Sub Pop, cand spune: “Nirvana este teribil de gresit interpretata. Nimeni nu asculta ce are de spus aceasta trupa. Subiectul si versurile nu conteaza. Are importanta doar faptul ca ei se conecteaza cu oamenii si te intrebi - ce o sa facem noi acum?”...

“Nevermind”-ul celor de la Nirvana ar fi trebuit sa ramana, poate, in sfera cunoscatorilor. E prea personal si prea profund pentru publicul larg. Totusi, acest album confuz, complex si complicat a reprezentat un mod de viata pentru o intreaga generatie, a carei sinteza o face. Ma indoiesc ca vom mai auzi vreodata ceva pe masura, sincer.

Luna Amara – "Asfalt" (2004)

Iunie 2nd, 2008 | By admin

In 2004 scena autohtona de rock alternativ era zguduita de lansarea unui album parca prea bun ca sa fie adevarat. Trupa se numea Luna Amara iar albumul lor de debut - "Asfalt" - chinuitor de intens, puternic, direct si sincer, nu si-a pierdut deloc din forta la patru ani de la aparitie.

"Asfalt" nu poate fi comparat cu nimic - complet original de la prima la ultima piesa, balansandu-se intre riffuri brutale si ecouri hipnotice de trompeta, intre protest si poezie. La vremea lansarii, Luna Amara aveau deja in spate mai bine de cinci ani de activitate intensa si numeroase piese din care sa aleaga. Poate de aceea, "Asfalt" da impresia de best-of, din punct de vedere al compozitiei neavand nici un punct slab, nici o ezitare. Din contra, multe piese la fel de bune nu si-au gasit locul in playlist, constituind baza urmatorului album, lansat doi ani mai tarziu.

Prima piesa deschide brusc, abrupt albumul, printr-un intro de trompeta simplu si obsedant. Gri Dorian alege cromatica, pastrand tot albumul in nuante stinse de gri (redate si accentuate in videoclip). Piesa va deveni un adevarat imn si ramane, pana in prezent, cea mai apreciata Luna Amara, fiind cantata in mod constant live, chiar daca intr-o varianta usor modificata.

Imbinarea perfecta a instrumentelor, care parca se completeaza reciproc, continua si pe a doua piesa, Oras. Nascuta din cenusa unui vis urban, de mult apus, piesa este o analiza (si autoanaliza) nemiloasa, culminand cu un solo memorabil al lui Mihnea (la trompeta).

Piesa care da titlul albumului incepe cu un lung solo de chitara, prin care Petru isi dovedeste inca o data virtuozitatea. Atmosfera e putin schimbata, mai introspectiva (spre deosebire de Oras). Asfalt da impresia de reprimare si negare involuntara a propriilor sentimente, de prabusire necontrolata in interior:
"Taci, nu vorbi. Nu pot, nu vreau sa mai aud
Nici urletul din mine stins pe asfaltul ud"

Ego Nr. 4 continua dezlantuirea, dupa un derutant intro acustic. Piesa se deruleaza firesc, constant. Din nou este greu de facut o distinctie intre acuzator si acuzati, primul nu se poate separa de multime, cea ce il face - indirect - tinta propriilor reprosuri. Concluzia:
"Alerg si alerg si incerc sa scap
Alerg si alerg si totul se intampla
Doar in cap"

Rosu Aprins, desi diferita de restul albumului, nu iese in evidenta, nu suna ca o piesa compusa intentionat pentru a suna altfel. Este doar o alta stare, adiacenta celei predominante. Luna Amara dovedesc aici o deosebita sensibilitate pop, latura care va fi mult mai explorata dupa plecarea lui Petru si lansarea celui de-al doilea album.

Your Garden este o piesa dinamica, cu un instrumental bine definit si gandit care creeaza un sound extrem de precis si puternic. Vocea puncteaza din loc in loc aceasta structura inteligenta, accentuand-o.
"gone out in the desert
desert of your smile
dreamt away the river
hid the scars inside"

O alta piesa acustica, Mara, este inclusa pe album intr-o versiune live care surprinde excelent atmosfera concertelor unplugged Luna Amara. Este o piesa care indeamna la visare, o detasare de cauze si urmari, o pauza meritata de la (supra)doza de ura necesara supravietuirii.

Urmeaza o serie de trei piese extrem de acide, incomode si ironice, versurile fiind dublate de instrumentalul dinamic si brutal. Dizident, Antidot si mai ales Folclor, vorbesc cam despre acelasi lucru, concentrandu-se, concret de aceasta data, asupra problemelor societatii in care am avut nenorocul sa traim. Luna Amara dau glas frustrarilor intregii generatii post-comuniste, intr-un mod mai direct si sincer ca niciodata.
"Un popor detergent
Incuiat in televizor"

Simplify My Spider este o piesa bizara, un fel de izbucnire amorfa a subconstientului.
"I just want to kill myself
Meet the dark and skinny elf
He would sing along with me
Take me now so I can’t see "

Stare De Gratie scoate in evidenta in primul rand versurile lui Nick, pentru care este creat cadrul potrivit intre intro-ul violent, strofa acustica si cele doua solo-uri ale lui Mihnea (trompeta) si Petru (chitara).

Intensitatea nu descreste deloc, ba din contra; Tanagra Noise creeaza o atmosfera extrem de intunecata, prelugind parca piesa precedenta. Versurile sunt neclare, cu o puternica incarcatura emotionala, insa. Totul atarna greu, coboara, se suprapune (fara a ajunge in vreun punct de echilibru), sub povara regretelor, a posibilitatilor esuate - proces ireversibil.

Unfed scoate in evidenta partea de trompeta a lui Mihnea, de la care pleaca si peste care se dezvolta melodia. Instrumentalul este simplu, ceea ce il face extrem de puternic si rasunator.

Desi apare intr-o varianta acustica, Ciudat nu pierde nimic din forta. Gandurile se clarifica, se aseaza, confuzia de pana acum pare ciudata, de neinteles, iar solutiile evidente. Predomina senzatia descatusarii de o povara, acum ca s-a dat glas unui gand ce a vibrat in permanenta in stare latenta:
"vine randul tau,
vine timpul tau..."

"Asfalt" este / poate fi "Nevermind"-ul generatiei noastre.