KoЯn Files #12 – CRONICA: Korn – “Greatest Hits, Vol. 1″ (2004)

iulie 6th, 2010 | By herminedirt

Anul 2004. Korn deja au trecut de la stadiul de "tineri rebeli" la cel de "clasici in viata". Contributia colosala adusa de acestia la cursul urmat de muzica (sa-i spunem) rock in ultimul deceniu era indiscutabila. Este momentul in care Korn iau o decizie inteligenta: lansarea primei compilatii de tip "best-of" din cariera. Vorbim de o trupa atipica, asa ca, fireste, nici aceasta selectie de hit-uri nu este una plata, conceputa doar de dragul vanzarilor (ca in cele mai multe cazuri). "Greatest Hits, Vol. 1" este un album dinamic, variat, care mentine treaz interesul ascultatorului printr-o serie de miscari bine gandite si bine executate. De asemenea, nu trebuie sa uitam ca acest material este ultima realizare in formula standard, pana la urmatorul album, "See You On The Other Side", Head luand-o pe drumul spre ceruri.

"Korn". "Life Is Peachy". "Follow The Leader". "Issues". "Untouchables". "Take A Look In The Mirror". Titluri absolut delicioase, puternice, vii, reale, puternic descriptive. Sirul ar fi fost rupt intr-un mod abrupt de un banal "Korn - Greatest Hits". Asa ca, mai mult sau mai putin involuntar, Korn trezesc interesul prin acele 4 caractere adaugate la final de titlu. "Vol. 1" face cititorul sa se opreasca un pic asupra titlului, sa il citeasca de doua ori, sa reflecteze la sensul sau. Da senzatia de neobisnuit, de neplanificat, de istorie scrisa la momentul vorbirii - Korn lanseaza iata, "volumul 1", fara a avea in plan sau a stii daca va exista vreodata un "volum 2".

Selectia reprezinta intr-adevar un inventar al celor mai intense momente Korn din primul deceniu de activitate propriu-zisa (s-au format in 1993 dar au lansat primul album in 1994). S-a optat, fireste, pentru cele mai cunoscute si apreciate creatii Korn la nivel de popularitate, cu cateva surprize placute. Un alt aspect decisiv este ordinea track-list-ului, piesele fiind asezate in ordine invers cronologica, de la cele mai recente creatii la cele mai vechi. Trecerea in revista si intoarcerea in timp este astfel fireasca, naturala, sub forma unei incursiuni treptate in memorie.

Albumul contine 19 piese, dintre care 3 in prima auditie - doua cover-uri si un remix. Cele doua cover-uri au promovat albumul, beneficiind si de videoclipuri. Primul dintre ele este cel putin surprinzator - 'Word Up!', o piesa compusa de grupul disco/R&B/funk Cameo. Piesa este redata intr-o varianta fidela, structura ramanand intacta, in mare parte si atmosfera. Suntem pe the light side of the Korn, mijloacele sonore sunt neschimbate (se simte imprimata atat de adanc marca sonora Korn) dar rezultatul este unul diferit.

A doua preluare este mult mai la locul ei - o piesa antisociala, depresiva, apocaliptica - 'Another Brick In The Wall' a celor de la Pink Floyd. Nici in acest caz nu se umbla la structura, desi se resimt cateva taisuri heavy metal scapte libere prin carne. Sunt intepretate la un loc, in cadrul aceluiasi track, toate cele 3 parti ale piesei, plus o bucata a cappella din 'Goodbye Cruel World'.

Urmeaza drumul anevoios prin maruntaiele Korn, in ritmul nefiresc al unui film derulat inapoi:

- "Take A Look In the Mirror" (2003):
03. 'Y'all Want A Single'
04. 'Right Now'
05. 'Did My Time'

- "Untouchables" (2002):
06. 'Alone I Break'
07. 'Here To Stay'

- "Issues" (1999):
08. 'Trash'
09. 'Somebody Someone'
10. 'Make Me Bad'
11. 'Falling Away From Me'

- "Follow The Leader" (1998):
12. 'Got the Life'
13. 'Freak On A Leash'

- "Life Is Peachy" (1996):
14. 'Twist'
15. 'A.D.I.D.A.S.'

- "Korn" (1994):
16. 'Clown'
17. 'Shoots And Ladders'
18. 'Blind'.

Interesanta este includerea a doua piese care nu au fost niciodata imprimate sub forma unor single-uri (modalitatea standard de a distinge piesele cele mai "valoroase" de pe un disc): atmosferica 'Trash' si strigatul tribal de lupta 'Twist'.

Cel de-al nouasprezecelea track este, in mod neasteptat, si punctul culminant al discului. Remixul realizat de Dante Ross la 'Freak On A Leash' reprezinta un epitaf al primei perioade de activitate Korn. 'Freak On a Leash' este o piesa care ascunde mult, foarte mult, iar Dante Ross gaseste calea directa catre miezul acesteia, un izvor de sensuri, reusind sa o reinvie cu tot cu moartea din ea.

Aveti, asadar, mai jos, aceasta comoara redescoperita: 'Freak On A Leash' (Dante Ross Mix), care incheie "Greatest Hits, Vol. 1". Compilatie care, la randul ei, incheie prima si cea mai productiva perioada Korn, lansarea sa avand la baza o inspiratie aproape profetica.

KoЯn Files #11 – CRONICA: Korn – “Korn III – Remember Who You Are” (2010)

iulie 5th, 2010 | By herminedirt

Prima impresie dupa ascultarea noului si mult-asteptatului album "Korn III - Remember Who You Are" este cea de inselaciune. Nici vorba de "back to the roots", nici vorba de "Korn" sau "Life Is Peachy", nici vorba de vreo schimbare majora de abordare. Korn isi continua descresterea inceputa dureros cu ultimele doua albume, "See You On The Other Side" si "Untitled". Plecarile lui Head si Silveria au avut impactul unui diagnostic de cancer, formatia dezumflandu-se asemenea unei uriase papusi gonflabile, in miscari haotice si disperate.

Inselaciunea merge mai departe de atat. Am fost facuti sa credem ca vom revedea un Korn plin de vitalitate, si nu unul tinut in viata in mod artificial. Piesele care au circulat inainte de lansarea albumului au fost 'Oildale' si 'Are You Ready To Live', singurele de pe album care dau dovada de un minim de bun simt de inspiratie muzicala. In aceste conditii, asteptarile pentru restul materialului erau pe masura, si cu atat mai mare a fost deziluzia.

Acesta a fost ultimul examen, si Korn l-au picat cu brio. Sunt ireversibil distrusi si se afla in incapabilitatea de a reveni vreodata nu la forma de alta data, ci macar la o forma. Fiecare pas gresit pe care il fac contribuie la descompunerea mitului Korn, scade din stralucirea primelor 6 albume. "See You On The Other Side" inca il mai avea pe Silveria si inca includea cateva piese memorabile ('Coming Undone', 'Politics') iar "Untitled" a fost de abia primul pas complet gresit. Catastrofa inceputa in 2005 si 2007 ni se confirma in iulie 2010: Korn, formatia care a schimbat fata muzicii alternative, a inventat NU-metal-ul si a lasat in urma 6 albume p-e-r-f-e-c-t-e, s-a stins.

Punctele slabe sunt multe si evidente, construind o retea de goluri tehnologice lasate de multe ori intentionat, care pana la urma darama insa tot edificiul:
- Ca stil de compozitie, se merge pe linia "Untitled", adica fad si sterp. Totusi, albumul respectiv a fost salvat de abilitatile tehnice. "Korn III" este la fel de sters si, dorindu-se "reintoarcerea la radacini", este inregistrat si in conditii primitive - alaturarea celor doua minusuri fiind dezastruoasa.
- Ray Luzier este talentat insa lipsit de viziune. Incearca sa-l imite pe Silveria si incearca sa-si impuna propriul stil, ambele simultan. Rezultatul nu este unul pozitiv, pur si simplu, iar piesele par fragmentate si neomogene.
- Exista destule riff-uri, strofe si fragmente care merita subliniate. Toate refrenele esueaza insa de fiecare data lamentabil, fiind incapabile sa vina cu o scanteie, o explozie care sa salveze piesa si sa creasca pulsul.
- Jonathan Davis este previzibil si greoi, fara nici o credibilitate la nivel vocal si liric. De asemenea, timbrul sau vocal paleste, dupa atatia ani de luptat cu fantomele mintii.
- In ceea ce priveste partile de chitara, Korn dau impresia ca traiesc doar cu un rinichi. Munky este depasit de situatie, chitara este slaba, diluata, pierduta mult in spate. Riff-urile nu au forta, nu au veridicitate, iar chitara a doua, acolo unde este, este doar ca sa nu lipseasca.

Dupa 'Uber Time', un scurt intro fara prea multa importanta, se incepe in forta cu 'Oildale (Leave Me Alone)', piesa care ne-a dat atatea sperante. Refrenul este si aici destul de slab, insa exista o retea bine lucrata la nivel instrumental si un bridge tensionat pe care Davis il duce foarte bine. Chitara este putin fortata, incercand parca sa ne convinga ca suntem cu 15 ani in urma. In ansamblu, piesa suna ca si cand am avea de-a face cu o formatie foarte influentata de Korn, care incaearca sa fure cate ceva de la acestia, fara a se apropia insa de nivelul maestrilor.

'Pop A Pill' este momentul deziluziei. Dupa un riff de inceput bun, totul se pierde intr-un ceva confuz al carui singur scop este sa se termine candva. Pentru cine ii cunoaste in detaliu pe Korn, este deja clar: totul este pierdut pentru totdeauna. 'Fear Is A Place To Live' pare un ringtone pentru telefonul mobil. Nu deranjeaza pe nimeni, desi isi propune din suflet sa faca asta:

"I always get fucked in the end
I always get fucked in the end
I always get fucked in the end
I always get fucked in the end
I always get fucked in the end."

Incercam cu disperare sa surprindem cate o nota reusita si ne adancim asupra ei cand este cazul, insa vartejul mediocritatii ne smulge dupa scurt timp. 'Move On' este o piesa al carei titlu trebuie interpretat in mod literal. Desi Jonathan Davis are o scurta scapare si este inspirat pentru doua versuri:

"And once I turn off my brain
I realize I am a lie."

'Lead The Parade' incearca sa fie experimentala dar sfarseste prin a fi haotica. 'Let The Guilt Go' ne priveste si ea cu profunzimea unei farfurii goale. 'The Past' vine in sfarsit cu o abordare ceva mai proaspata, fiind legata si coerenta. Strofa este vibranta si curge bine, totul se scufunda insa odata cu refrenul catastrofal. E clar, ne taram mai departe.

Dupa un 'Never Around' de umplutura, ajungem in sfarsit la al doilea moment interesant al discului, intitulat 'Are You Ready To Live?'. Este aproape la nivelul 'Oildale', reusind sa obtina note de trecere la anumite aspecte, desi refrenul este din nou exasperant de firav, memoria ramanand impermeabila. Poate daca aceste compozitii ('Oildale' si cea de fata) ar fi fost cantate de Korn acum 10 ani, ar fi ramas in urma doua creatii memorabile. Asa, nu.

'Holding All These Lies' pune capat suferintei de 44 de minute. Refrenul suna bine, dar chitara este anemica si nefertila iar structura dezorientata. Un moment inedit pentru Korn este solo-ul de chitara de pe final, care urmat de refren nu face decat sa accentueze amaraciunea, tocmai pentru ca involuntar contemplam un fragment din ceea ce ar fi putut fi. Dar nu e.

"I believed!
I never meant to hurt you!
I believed!
I never meant to betray you!
Aaaahhhhh!
I never meant to hurt you!
Aaaahhhhh!
I never meant to hurt you!
Aaaahhhhh!"

"Korn III - Remember Who You Are". Korn ne indeamna sa ne aducem aminte cine suntem. Noi, pentru ca ei nu mai au nici o sansa.

NIRVANA DAY – RECENZIE: Nirvana – “Hormoaning” EP (1992)

aprilie 5th, 2010 | By herminedirt

"Hormoaning" este unul dintre cele doua EP-uri lansate de Nirvana de-a lungul carierei (primul fiind "Blew", in 1989). Materialul a fost unul realizat exclusiv pentru Australia si Japonia si lansat in timpul turneelor pe care formatia le-a sustinut in zonele respective.

EP-ul reprezinta un moment interesant in istoria trupei. Era la vremea respectiva al doilea material de studio lansat la un label important (Geffen Records), dupa "Nevermind". Publicul mainstream, care ii cunostea pe Nirvana doar prin intermediul acestui album pop, a avut ocazia sa asculte astfel doua creatii pre-"Nevermind" si patru cover-uri dupa formatii obscure precum Wipers sau Vaselines. Dupa concesiile de natura comerciala facute pentru "Nevermind", care desi nu au afectat albumul din punct de vedere calitativ, au alterat putin sound-ul Nirvana (cu siguranta albumul ar fi sunat altfel lansat la Sub Pop), Nirvana au simtit nevoia de a reveni la o muzica nu neaparat mai dura dar mult mai personala si necizelata fata de "Nevermind".

01. 'Turnaround'

- cover Devo ("Whip It", 1980);
- inregistrata pentru John Peel Sessions pe 21 octombrie 1990;
- nu fusese lansata anterior;
- aceeasi varianta a fost inclusa si pe compilatia "Incesticide" (1992).

EP-ul incepe intr-un mod destul de atipic pentru Nirvana, cu un sound mult mai rock'n'roll, destins si pastrand o mare parte din vibratia new-wave a celor de la Devo. Lipseste complet atmosfera deranjant de constienta care predomina pe cele mai multe dintre track-urile de pe "Nevermind", dar si furtuna sonora din perioada "Bleach", track-ul fiind undeva in echilibru intre cele doua laturi Nirvana. Comparatia cu originalul releva talentul extraordinar al lui Cobain de a adapta piesele la stilul propriu, fara a le denatura.

02. 'Aneurysm'

- inregistrata in timpul unei sesiuni alaturi de producatorul Craig Montgomery, in 1990;
- fusese lansata anterior, ca B-side pe single-ul 'Smells Like Teen Spirit';
- o varianta diferita a piesei va fi inclusa pe compilatia "Incesticide" (1992).

"I think 'Aneurysm' is a good example of what we will sound like", spunea Cobain in 1991. Desi nu a fost niciodata lansata pe un single (decat ca B-side), piesa a devenit una dintre cele mai apreciate compozitii Nirvana, ocupand locul 3 intr-un sondaj realizat de BBC Radio 1 pe aceasta tema in anul 2000, dupa 'Smells Like Teen Spirit' si 'Heart-Shaped Box'.

Dupa un intro tipic Nirvana, o succesiune rapida de power-chords care trece de la clean la distorsion prin intermediul unui riff haotic progresiv si plin de feedback, piesa se rupe. Strofa este o alternanta continua de clean si distorsion, peste care Cobain urla versuri memorabile precum celebrul "Love you so much it makes me sick". De mare efect sunt backing vocals-urile de pe refren ("Beat it! Beat it!"), importanta acestora fiind scoasa in evidenta tocmai atunci cand lipsesc, in prestatiile live. Tema piesei pare a fi dependenta de heroina, dar exista numeroase alte posibilitati de interpretare a versurilor.

Versiunea de pe EP este net inferioara celei de pe "Incesticide", care materializeaza intreg potentialul detinut de aceasta compozitie exceptionala.

Wikipedia: "An aneurysm is a localized, blood-filled dilation (balloon-like bulge) of a blood vessel caused by disease or weakening of the vessel wall."

03. 'D-7'

- cover Wipers ("Is This Real?", 1979);
- inregistrata pentru John Peel Sessions pe 21 octombrie 1990;
- nu fusese lansata anterior;
- va fi lansata ulterior ca B-side pentru single-ul "Lithium" si pe compilatia "With The Lights Out".

D-7 este cel mai intunecat moment al EP-ului (sau chiar singurul, 'Aneurysm' fiind mai degraba exuberanta pana la nebunie, desi nici ea nu are o atmosfera tocmai colorata). Piesa reflecta atat de bine stilul liric, vocal si instrumental al lui Cobain incat foarte putina lume stie ca de fapt este un cover. Preluarea a fost facuta dupa Wipers, o trupa de punk rock activa intre 1977 si 2001, al carei front-man, Greg Sage, este o influenta enorma pentru muzica Nirvana, prin ideile sale muzicale si sociale.

Dupa un minut si jumatate absolut morbid, cantat clean, se trece la partea heavy - aici Nirvana au meritul ca, fata de original, reusesc intr-adevar sa o faca "heavy". Solo-ul si urletele de final completeaza o creatie care, desi nu le apartine, este, paradoxal, definitorie pentru stilul Nirvana.

"Straight as an arrow
Defect defect
Not straight, not so straight
Reject reject
Towards anti-social
Solo, solo...

Standing on the stairs
Cold, cold morning
Ghostly image of fear
Mayday mayday
Gonna leave this region
They'll take me with them..."

04. 'Son Of A Gun'

- cover The Vaselines ("Son Of A Gun" EP, 1987)
- inregistrata pentru John Peel Sessions pe 21 octombrie 1990;
- nu fusese lansata anterior;
- aceeasi varianta a fost inclusa si pe compilatia "Incesticide" (1992).

Piesa de fata este un cover 100% punk rock dupa o piesa 100% indie-pop. Linia de tobe este aceeasi pe tot parcursul melodiei iar chitara are 4 power-chords pentru strofa, 4 pentru refren si 4 pentru bridge. Este un fel de Nirvana light, inocenta, colorata si ascultata la lumina zilei, fara substante care altereaza functionarea normala a creierului in sange.

"The sun shines in the bedroom
When we play
The raining always starts
When you go away."

05. 'Even In His Youth'

- inregistrata in timpul unei sesiuni alaturi de producatorul Craig Montgomery, in 1990;
- fusese lansata anterior, ca B-side pe single-ul 'Smells Like Teen Spirit';
- a fost inclusa ulterior pe compilatia "With The Lights Out" (2004).

Pentru ca CD-ul sa nu devina prea roz, cele doua preluari Vaselines sunt despartite de acest track cu o declaratie de renuntare absolut completa, care transcende pana si intentiile suicidare:

"I've got nothing left to prove
If I die before I wake
I hope I don't come back again (a slave)!

I'll die, yeah!"

Track-ul are un sound tipic "Nevermind", este foarte bine compus si asezat in pagina, istoria sa de B-side si "unreleased track" parand putin nedreapta. Un potential hit Nirvana cu refrinte atat de familiare la obturatiile culoarelor labirintice catre propriul viitor.

06. 'Molly's Lips'

- cover The Vaselines ("Dying For It" EP, 1988)
- inregistrata pentru John Peel Sessions pe 21 octombrie 1990;
- nu fusese lansata anterior;
- aceeasi varianta a fost inclusa si pe compilatia "Incesticide" (1992).

"Hormoaning" se incheie cu o dovada de putere si inteligenta muzicala: 'Molly's Lips' are doar doua acorduri, repetate la nesfarsit, fara a suna banal sau dubios. Inca o data se verifica faptul ca tot ce atinge Cobain se transforma in aur, fie ca este vorba de idee proprie sau cover.

NIRVANA DAY – RECENZIE: Nirvana – “Nirvana” (2002)

aprilie 5th, 2010 | By herminedirt

2002. Au trecut deja 9 ani de la ultimul album de studio Nirvana si 6 de la haotica dar reprezentativa colectie de live-uri "From The Muddy Banks Of The Wishkah" - ultima lansare oficiala a trupei. In acest timp, sute de bootleg-uri au inceput sa circule, unele adevarate bijuterii si artifacte, altele falsuri evidente. Cert este ca in acel moment se parea ca tot ce a inregistrat vreodata Nirvana a fost scos la suprafata, intr-un fel sau altul, si ca ramane sa ne mai bucuram doar de cate un live de o calitate indoielnica, dar care este totusi "ceva nou". Este clipa in care Nirvana da, post-mortem, ultima lovitura: piesa 'You Know You're Right', inregistrata la ultima sesiune de studio sustinuta de Cobain, Novoselic si Grohl, este facuta publica. Contextul in care piesa apare si continutul liric al acesteia vor crea in jurul ei o atmosfera morbida, ceea ce nu va diminua insa valoarea ei indiscutabila. 'You Know You're Right' va deveni in scurt timp a doua piesa ca popularitate, dupa inatacabila 'Smells Like Teen Spirit'.

Fireste, piesei i-au fost atasate numeroase clisee ("scrisoare de adio", "mesaj de dincolo" etc.), "tragicul" personaj Cobain cu aura de supererou fiind o sursa nesecata de venituri. Trecand insa peste acestea, trebuie sa admitem ca 'You Know You're Right' este finalul povestii Nirvana, care s-a incheiat prea abrupt in 1994. Este ultimul cuvant, este piesa care incheie puzzle-ul (ca sa continuam cu cliseele), inlaturand intr-o oarecare masura senzatia de "va urma" a biografiei Nirvana.

Cei care au descoperit comoara au realizat ca lansarea ei este un moment istoric si trebuie tratat ca atare. A existat chiar si o disputa legala intre Novoselic si Grohl, de o parte, si Courtney Love, de cealalta. Primii optau pentru lansarea unei compilatii, in timp ce Courtney dorea imprimarea piesei pe un CD single. Pana la urma fostii colegi de trupa ai lui Kurt au castigat, astfel, single-ului i-au fost alaturate inca 14 track-uri. S-a optat pentru cele mai bine finisate si aranjate piese ale formatiei, dorindu-se ca materialul sa fie o dovada a finetii muzicale si sound-ului de studio Nirvana, latura noise si haotica a trupei fiind destul de bine surprinsa de "From The Muddy Banks Of The Wishkah".

01. 'You Know You're Right'
Albumul incepe cu sfarsitul - una dintre putinele compozitii post-"In Utero" cunoscute, inregistrata pe 30 ianuarie 1994, la studio-urile lui Rob Lang din Seattle, alaturi de producatorul Adam Kasper. Piesa a fost inregistrata in trei take-uri, iesind perfect aproape din prima incercare, in urmatoarele doua fiind facute mici retusuri si fiind adaugat memorabil-ul intro, stors de Cobain dintr-o chitara Univox Hi-Flier. Cobain folosea acest model la inceputurile trupei, detaliu caruia ii poate fi atribuita o involuntara dar puternica simbolistica.

Pana la varianta de pe album (care, conform lui Novoselic, este foarte putin editata fata de versiunea inregistrata), 'You Know You're Right' mai fusese cantata doar de doua ori:
- 23 octombrie 1993 - Aragon Ballroom, Chicago. 'You Know You're Right' a fost ultima piesa din setlist. Dave Grohl anunta "This is our last song; it's called 'All Apologies' ", dupa care Cobain incepe sa cante 'You Know You're Right'. Aceasta situatie i-a determinat pe multi bootlegeri sa intepreteze prezentarea lui Grohl, asjungandu-se la titluri eronate precum 'Autopilot' sau 'On A Mountain' (este evidenta asemanarea la nivel fonetic cu 'All Apologies');
- 14 februarie 1995 - Hole Unplugged. Formatia lui Courtney Love a prezentat piesa ca 'You've Got No Right', cantand-o cu versuri diferite. Concertul a mai inclus o piesa "unreleased" Nirvana, 'Old Age'.

Se mai cunoaste o versiune acustica a piesei, de doua minute si jumatate, inregistrata acasa de Cobain candva in 1991-1992 si lansata pe compilatia de raritati "With The Lights Out" (2004).

Cel mai probabil titlul 'You Know You're Right' a fost ales dupa moartea lui Cobain, in timpul sesiunii compozitia fiind numita simplu "Kurt's Song #1".

02. 'About A Girl'
Tracklist-ul face un salt la timp si ajunge la o piesa inspirata de Beatles, compusa intr-o perioada in care Cobain se temea ca o asemenea "ratacire" acustica ar putea compromite albumul de debut (a se citi "tortura fonica"), "Bleach". Pana la urma piesa a intrat pe album, insa a devenit cu adevarat cunoscuta de abia in 1994, cand a deschis "Unplugged-ul".

03. 'Been A Son'
Dupa dereglarile de metabolism produse de piesa introductiva, sound-ul punk rock al acestui track este o adevarata binecuvantare. Varianta aleasa nu este cea de pe "Incesticide", ci de pe "Blew EP" (1989), avand in plus fata de aceasta si un solo de bas.

04. 'Sliver'
Se continua in aceeasi nota, cu un single pre-"Nevermind" dar care avea deja elementele caracteristice ale albumului-cult care va aparea in 1991.

"There were a lot of "gramma take me homes"... We had to cut them off a little..." (Krist Novoselic)

05. 'Smells Like Teen Spirit'
Cu acest track se ajunge in miezul albumului si a muzicii Nirvana. 4 note pe intro si refren, doua note pe strofa si un solo care urmareste intocmai linia vocala de pe strofa. Nu este o descriere care ar impresiona un cunoscator intr-ale muzicii, dar orice comentariu negativ este de prisos in fata acestui monument muzical. Intro-ul clean-cut, break-ul de tobe si apasarea pedalei de distorsion din debutul piesei sunt printre cele mai familiare momente ale istoriei muzicale moderne.

Informatie aleatorie: intr-un Top 20 Nirvana realizat de Phoenix Fm, piesa de fata a fost devansata, ca popularitate, de 'You Know You're Right'.

06. 'Come As You Are'
Este piesa care se succeda ideal dupa "Smells Like Teen Spirit". Main riff-ul este unul controversat, fiind foarte similar cu cel al pieselor The Damned - 'Life Goes On' si Killing Joke - 'Eighties', existand si unele dispute la nivel juridic, pe aceasta tema, intitiate de cei din urma. La nivel psihic, 'Come As You Are' este un mers pe sarma deasupra unui abis creat de masa exagerata a propriilor ganduri. Videoclipul, realizat de Kevin Kerslake, contine cateva imagini memorabile, suprarealiste.

07. 'Lithium'
Se continua cu single-urile de pe Nevermind, in ordine cronologica. "Cand scriam cantecele alea, habar n-aveam ce vreau sa spun. Nu are rost sa stau nici acum sa incerc sa le explic", spunea Kurt despre "Nevermind" in 1992. Tocmai aceasta confuzie si nesiguranta a reusit sa creeze o legatura directa cu publicul, care simtea aceleasi lucruri, si avea nevoie de cineva care sa le exprime.

Wikipedia: "Lithium salts such as lithium carbonate (Li2CO3), lithium citrate, and lithium orotate are mood stabilizers. They are used in the treatment of bipolar disorder since, unlike most other mood altering drugs, they counteract both mania and depression."

08. 'In Bloom'
A patra si ultima alegere de pe "Nevermind" vine si ea cu un videoclip foarte puternic, fara de care piesa isi pierde din valabilitate. Se adauga noi elemente la ideologia Nirvana, atitudinea anti-macho (genial exprimata si de 'Mr. Moustache' de pe "Bleach"). Se remarca din nou treaba exceptionala facuta de producatorul Butch Vig, piesa fiind una perfecta la nivel tehnic si structural, o disectie amanuntita reveland detalii instrumentale si vocale insesizabile, dar esentiale.

09. 'Heart-Shaped Box'
Intitulata initial "Heart-Shaped Coffin", piesa are o poveste interesanta. Cobain a inceput sa o compuna candva in 1992, aducandu-si aminte de ea cand s-a mutat cu Courtney Love intr-o casa din Hollywood Hills. Desi poate fi interpretata ca o descriere a relatiei cu aceasta, cu referiri la claustrofobia relatiilor inter-umane in general, Cobain a declarat ca subiectul este unul mult mai concret, fiind inspirat din documentarele despre copii bolnavi de cancer. "Anytime I think about it, it makes me sadder than anything I can think of." Piesa a trecut prin multe schimbari de structura si mixaje pana la varianta finala, fapt ce subliniaza importanta pe care membrii trupei au acordat-o track-ului.

10. 'Pennyroyal Tea'
Trebuia sa fie lansata in aprilie 1994 ca al treilea single de pe "In Utero", insa moartea lui Cobain a schimbat planurile. Piesa a fost compusa inca din 1990, pe cand Cobain si Grohl locuiau impreuna in intr-un apartament din Olympia, Washington.

Varianta inclusa pe "best of" este cea de pe single, un mix realizat de Scott Litt, usor diferit fata de versiunea de pe "In Utero".

Wikipedia: "Pennyroyal (Mentha pulegium) is a plant in the mint genus, within the family Lamiaceae. Crushed Pennyroyal leaves exhibit a very strong fragrance similar to spearmint. Pennyroyal is a traditional culinary herb, folk remedy, and abortifacient (a substance that induces abortion)."

11. 'Rape Me'
Cobain: "It's like she's saying, 'Rape me, go ahead, rape me, beat me. You'll never kill me. I'll survive this and I'm gonna fucking rape you one of these days and you won't even know it.' " Piesa este intepretatata in doua feluri: in sens propriu, o declaratie anti-viol, sau ca un raspuns catre mass-media care violeaza intimitatea artistului.

12. 'Dumb'
Michael Azerrad: "There's always been Nirvana songs like 'About a Girl' and there's always been songs like 'Paper Cuts'... "Nevermind" came out kind of 'About a Girl'-y and "In utero" came out more 'Paper Cuts". Desi contine numeroase experimente sonore si piese imbibate cu o violenta extrema, "In Utero" nu duce lipsa nici de momente soft. 'Dumb' este unul dintre ele; in cadrul compozitiei distingandu-se linia de bas, progresia de acorduri de pe strofa, similara cu cea de pe "Smells Like Teen Spirit', dar cu un ton mai sus si violoncelul (de care se ocupa Kera Schaley), un element foarte bine incorporat in muzica Nirvana, si care da o vibratie aparte unor piese precum 'Something In The Way' sau 'All Apologies'.

13. 'All Apologies'
Albumul nu se putea incheia altfel decat acustic, cu trei piese extrase din legendarul concert "MTV Unplugged". Atmosfera se calmeaza treptat, pana la incetarea miscarii si intrarea in moarte clinica in urma autocombustiei spontane. Daca urmatoarele doua piese nu exista in varianta de studio, 'All Apologies' a fost inclusa si pe albumul "In Utero", asa ca includerea versiunii "live" este o decizie destul de ciudata.

14. 'The Man Who Sold The World'
Cobain a avut intotdeauna o obsesie pentru piesele trupelor preferate. De cele mai multe ori, publicul a avut primul contact cu melodiile respective prin intermediul muzicii Nirvana, care, dupa cum s-a mai spus, au deschis calea alternative-ului catre cultura mainstream. Nu este cazul cu aceasta piesa a lui David Bowie, care, totusi, a suferit o operatie estetica mai mult decat reusita.

15. 'Where Did You Sleep Last Night'
Sfarsitul "MTV Unplugged"-ului este si sfarsitul albumului. Aplauzele care s-au auzit in New York in seara zilei de 14 decembrie 1993 raman, dupa sfarsitul acestui "best of", suspendate in eter. Spectacolul s-a terminat.

Desi avem de-a face cu un cover Lead Belly, piesa este atat de bine executata si adaptata stilului Nirvana, incat, daca ar fi avut posibilitatea sa o auda, acesta ar fi reactionat probabil la fel ca Trent Reznor fata de versiunea lui Johhny Cash a piesei 'Hurt': "that song isn't mine anymore".

"Nirvana" este compilatia perfecta si definitiva Nirvana. Artwork-ul CD-ului, conceput de Robert Fisher, este sobru si elegant, fiind mult mai plin de continut decat ar fi fost o arhi-folosita fotografie cu membrii trupei. Numele albumului (auto-intitulat) este si el bine ales - deja nu mai este nevoie de nici o prezentare, totul vorbind de la sine. Fotografiile folosite, atmosfera monocroma a copertii si a pieselor deopotriva, simplitatea obsesiva care predomina in fiecare detaliu - toate converg catre o bijuterie muzicala si materiala.

'You Know You're Right' este elementul care distinge "best of"-ul lansat in 2002 de orice alta colectie de "hit-uri" ale trupei care a aparut sau va aparea in viitor. In prezenta acestui catalizator, intregul disc prinde viata, ceea ce ii permite, in sfarsit, sa moara odata pentru totdeauna.

Concluzia? ...Stiti ca aveti dreptate.

RECENZIE: Feeding Fingers – “Baby Teeth” (2009)

februarie 20th, 2010 | By herminedirt

Tulburator, enorm si deranjant de perfect, "Baby Teeth" este un album difuz, care nu poate fi prins in spectrul gandirii diurne si lucide. Piesele au forme neregulate, neuniforme, luminile si umbrele cazand ciudat pe aranjamentele muzicale independente si imateriale. Albumul da impresia de spatiu deschis, de ecou, de efecte incontrolabile ale unor sunete desprinse cu un masochism dureros de subconstient.

Departe de a relaxa, in ciuda inclinatiilor muzicale atmosferice, "Baby Teeth" produce o inexplicabila incordare psihica, prin alternanta brusca a starilor si a ritmurilor, impletite cu abilitate in vibratia monocroma si molcoma care persista pe fundalul fiecarei piese, ramanand suspendata in psihicul ascultatorului si dupa incheierea fizica a albumului.

Basul are un rol esential in dezvoltarea pieselor. Mereu activ, plin de continut, puternic, acesta sustine in intregime structura fixa si repetitiva, permitand chitarei sa experimenteze si sa exploreze.

'Neverlight', primul track de pe album, pune brusc in miscare uriasa masinarie psihico-muzicala, printr-o o linie de bas simpla, opaca, dublata de clapele translucide si de o voce absolut transparenta, grava si adanca. Muzica este una stratificata, fiecare gaura este umpluta de instrumentul care se afla dedesubt, in timp ce versurile dau o senzatie de agorafobie prin caracterul impersonal.

"For the rest of my life
I will be in here
Until the end of time
In here…"

'She Hides Disease' ne preia exact de unde ne-a lasat 'Neverlight', dupa o pauza insesizabila. Instrumentalul este unul alb-negru, aproape vizual dar deloc palpabil, punctat de note imprevizibile plasate inteligent si de o voce care isi face aparitia numai in momentele oportune. Versurile sunt de un suprarealism pur, sensul fiind unul autonom, dobandit prin propria existenta:

"Her memory sleeps in a garden inside
A closet filled with
Flies"

'Baby Teeth', piesa care da si numele albumului, este descrisa de Justin Curfman ca o redare muzicala si lirica a unui fragment de vis, "a dream that I had about a beautiful female singer singing to me on a stage. She finished her song, smiled, and I noticed that she still had her baby teeth, making her gums appear grotesquely enormous. And for some reason this sexually aroused me enormously."

'Is Heaven All That You Hear' este probabil cea mai apreciata piesa de pe album, fiind lansata si pe un single care a urcat pana pe locul 4 in Global Gothic Chart. Cu un beat obsesiv care isi propune, parca, sa creeze efecte hipnotice, 'Is Heaven All That You Hear' se manifesta fara ruperi de ritm si alternante sonore, punctand la capitolul impresie artistica plin plasarea excelenta a vocii peste pasajele instrumentale din refren si ecourile acide ale cuvantului "shadow" din final.

Scurta, ritmata, si aproape "heavy" ca abordare stilistica, 'Permission For Sleep' ne duce catre miezul albumului si totodata cel mai intunecat moment al sau, 'This Isn't Enough', care ajunge la presiuni insuportabile sub greutatea impresiilor adunate pana acum. O piesa subterana, sufocanta, cu o atmosfera funerara si lipsita de orice caldura, in ciuda ritmului aproape uman al percutiei. Ecourile si notele suspendate din final sunt aproape torturante in timp ce vocea este aproape integrata in instrumental - nimic nu iese in fata, totul este ascuns, in surdina, departe.

"I will wait here in your memory
Like a cancer waits for tears
With this hungry belief
That I was already there"

Descrierea oferita de Justin pe site-ul sau spune foarte multe despre 'Plained Faced Afternoons' - "Sang this in a trance… I am not sure what I am saying… but here is the closest that I can get to decoding myself." Din nou sunetele se grupeaza in imagini aproape vizuale, stralucind in lumina obositoare a unei dupa-amiezi latente.

Cu accentul pus pe partea de percutie, 'No Movement in Water' nu aduce nimic nou fata de precedentele 7 track-uri, nu pentru ca nu ar putea, ci pentru ca nu ar avea nici un rost. Perceptiile sunt deja tocite iar finalul se apropie.

'Your Name in a Stolen Book' are asupra sa presiunea finalului, a impresiei care va ramane suspendata in tacerea de dupa minutul 37. Ultimele cuvinte pot fi interpretate, simtite, gandite, modificate si privite intr-un numar infinit de moduri, fiind urmate de un outro care se stinge incet pe parcursul a mai bine de doua minute.

"Maybe you're right
This is who I'm supposed to be

Maybe you're right
This really me."

37 de minute? Am si uitat cand a inceput albumul. Suntem aici sau acolo? Totul este conceput intr-un timp inconstant si instabil, reversibil, care nu are prea multe legaturi cu starea de constienta, in timp ce spatiul se expandeaza la infinit, pierzandu-si sensul.

"Baby Teeth" a primit, in cea mai mare parte, critici favorabile, obtinand o promovare foarte buna pentru un produs post-punk/indie, 100% necomercial... locul 16 in the Global Gothic Chart... Alternative Top 100 in Portugal... locul 4 in Best of 2009 la Gothic Paradise... Aceste notiuni nu au insa nici o valabilitate... Doar 37 de minute?

Flipper – “Love” (2009)

ianuarie 1st, 2010 | By herminedirt

In ultimii ani am fost bombardati de o serie de reuniuni ale unor nume importante ale scenei alternative din anii '90 sau chiar '80. Desi initial tindem sa primim vestea cu entuziasm, cu totii fiind nostalgici dupa intensitatea muzicii din acele perioade apuse de mult, urmeaza inevitabil dezamagirea. Muzicienii au imbatranit, inspiratia s-a stins, show-urile live au devenit formale si mecanice.

Flipper au fost una dintre cele mai avangardiste, nihliste si negativiste trupe ale miscarii punk. Au concentrat esenta punk-ului desi, practic, au folosit foarte putine elemente muzicale din genul respectiv. Dupa perioada de glorie (1979-1987), a urmat o pauza de 3 ani si o noua despartire, in 1995. In 2005 are loc, din nou, reuniunea, iar in 2009 este lansat primul album de studio Flipper dupa 16 ani.

Lansat pe 19 mai 2009, "Love" contine 10 piese inregistrate la Murky Slough Studios, Washington, si mixate de Jack Endino. Este singurul material din discografia Flipper cu Krist Novoselic (ex-Nirvana) la bas, acesta activand in trupa intre noiembrie 2006 - septembrie 2008. In afara de Novoselic, line-up-ul este cel original: Bruce Loose (voce), Ted Falconi (chitara) si Steve DePace (tobe). Albumul vine insotit de un CD live, intitulat "Fight".

Albumul nu se diferentiaza cu nimic fata de celelalte realizari Flipper, parand desprins din anii '80 si continand elementele definitorii ale muzicii create de-a lungul anilor de Bruce Loose & co. Acest lucru poate fi privit atat cu conotatie pozitiva - Flipper nu au dezamagit, nu s-au "vandut", nu au renuntat la idealurile din tinerete - cat si negativa - piesele parca nu ne taie respiratia precum cele de pe "Generic Flipper" sau "Gone Fishin". Liniile de bas ies in evidenta, chitara este undeva in planul doi iar versurile alterneaza violent intre optimism si depresie, fiind puternic ancorate in cotidian, reale, sincere si vii. "Love" si "Fight" sunt doua notiuni centrale ale discului. Viata capata sens daca ramai autentic, reusesti sa creezi ceva cu adevarat original si nu te lasi ingropat sub banalitate si conformism. "Life is the only thing worth living for" ne spuneau Flipper in anii '80, iar ideea ramane cat se poate de actuala si pe "Love".

Primele piese din track-list, 'Be Good, Child' si 'Learn To Live' par sa fie cele mai reusite si reprezentative pentru album. Ted Falconi este ca de obicei un maestru al noise-ului, riff-urile sale nesemanand cu nimic altceva din ce s-a mai cantat vreodata. Structurile pieselor raman cele cu care Flipper ne-au obisnuit: repetitive, obsedante, monotone, fara ruperi de ritm, opuse fata de orice reguli ale muzicii conventionale. Vocea lui Bruce suna senzational, parand mai rea, ragusita, zgariind timpanele mai mult fata de precedentele discuri si gasind exact traseele potrivite pentru a accentua efectul instrumentelor. Un alt moment foarte bun al albumului este ultima piesa, 'Old Graves', cu un tempo rar si o atmosfera intunecata ce ne aduce aminte parca de primele albume Black Sabbath.

Se poate face, iata, punk rock adevarat si in anii 2000 - de catre o trupa care nu a respectat niciodata standardele genului. "Love" nu va schimba lumea, insa este unul dintre putinele albume "de revenire" care au intr-adevar ceva de spus. Flipper still rulz, OK?

Deftones – “White Pony” (2000)

iulie 26th, 2009 | By herminedirt

Despre Deftones se poate spune ca, alaturi de Korn, au inventat practic ceea ce avea sa devina cunoscut ca NU metal, desi nu au acceptat niciodata apartenenta la acest curent. Aflati la locul potrivit, la timpul potrivit, cu stilul muzical potrivit - o combinatie intre feeling-ul grunge, refrenele pop gen Faith No More si hip-hop - Deftones au incercat cu fiecare album sa aduca ceva nou, explorand la maxim posibilitatile vocale ale inegalabilului solist Chino Moreno.

"White Pony" este considerat, pana in prezent, cel mai matur si bine pus la punct material al trupei. Albumul, lansat pe 20 iunie 2000, marcheaza trecerea de la perioada incipienta Deftones, axata in principal pe NU metal si rap/rock, si cea de dupa 2000, cu o muzica mult mai complexa si greu de clasificat, un puzzle sonor construit pe radacinile alternative-metal ale trupei.

Albumul a fost lansat in mai multe variante; cea initiala cuprinzand 11 piese cu o durata totala de 48 de minute. Ulterior, casa de discuri Maverick, la care a fost lansat LP-ul, a considerat ca albumul nu este destul de comercial si i-a obligat pe membrii trupei sa adauge inca o piesa cu un potential ceva mai ridicat de single. Asa a aparut Back to School, inclusa pe re-editarea albumului. Despre aceasta compozitie, Chino Moreno spune: "Nu sunt impotriva piesei, dar prefer varianta originala a albumului. Cand versiunea aceasta a iesit, am simtit ca am facut un mare compromis. Stiu ca si fanii s-au simtit prost. (...) Back To School este o greseala, o piesa calculata, cu un singur scop: sa fie un single." Alte doua editii limitate ale albumului au fost lansate, cu coperti diferite, fara a include Back To School dar cu o piesa noua in tracklist, intitulata The Boy's Republic.

"White Pony" este un album atmosferic, in ansamblu, desi pasajele distorsionate tipice NU metal nu lipsesc, acestea sunt trecute oarecum in planul secund. Versurile au o incarcatura deosebita, in deplina armonie cu vocea imprevizibila. Predomina un sentiment straniu, ambiguu, neclar, referintele titlului la consumul de droguri si visele erotice spunand foarte multe si despre continutul sonor.

Prima piesa, in versiunea standard, este Feiticeira, o poveste neclara construita pe doua riffuri de baza si pe multiplele nuante vocale ale lui Chino. Este un debut mult mai potrivit pentru ceea ce este "White Pony" fata de Back To School.

Una dintre cele mai ascultabile piese de pe album este Digital Bath, o piesa cu o structura pop, care a fost aleasa ca ultimul single de pe disc. Strofa soptita, pe fundalul unei chitare cu ecou, continua atmosfera de reverie, explodand la intervale fixe intr-un refren distorsionat.

Elite este cea mai brutala piesa de pe album, castigand, de altfel, si premiul Grammy pentru "Best Metal Performance" in anul 2001. Fara a cobori tempo-ul deloc, piesa este plina de riffuri tipice heavy-metal si o linie vocala care te face sa te intrebi daca ai de-a face cu acelasi solist de pe piesa precedenta. Versurile sunt repetitive, iesind in evidenta prin anumite cuvinte cheie, cu o sonoritate deosebita in cadrul ansamblului piesei: "ripe", "bleed", "control", "depression", "pregnant", "taste".

RX Queen porneste cu un beat aproape electronic si o chitara atmosferica in genul Digital Bath. Primul refren este de mare efect, fiind mai scurt decat ne-am astepta si schimband curgerea piesei, care alterneaza doua pasaje instrumentale extrem de inspirate, continuitatea fiind data de voce.
"Cause your my girl and that's alright
If you sting me, I wont mind"

Street Carp este o piesa care combina in mod egal cele doua perioade ale trupei despre care am vorbit. Si-ar avea locul la fel de bine si pe urmatorul album, auto-intitulat, lansat in 2003. O atitudine total dezinteresata, readusa la sol de rifful brutal.

Teenager este un experiment care seamana foarte mult cu ceea ce va realiza Chino alaturi de side-project-ul sau trip-hop/electro, Team Sleep. Un fel de pauza de la tematica albumului. 3 minute si 20 de secunde fara pic de distors.

Knife Party este un featuring cu solista Rodleen Getsic. Piesa nu este la fel de taioasa ca partea lirica:
"My knife it's sharp and chrome
Come see inside my bones".

Korea revine pe linia trasata de Elite, chiar cand albumul parea sa dea semne de moleseala. Memorabila, cu tot ce ii trebuie unei piese sa iasa din anonimatul unui tracklist de album, va va trezi brutal daca ati adormit ascultand ultimele doua piese. Sau veti aluneca intr-un cosmar:
"Night time! Cavity! Come in!
Downtown! Pony! Work your pitch!"

Passenger este si ea unul dintre highlight-urile albumului, avandu-l la voce, ca invitat, pe nimeni altul decat James Maynard Keenan, legendarul vocalist de la Tool si A Perfect Circle. Piesa este, de altfel, o combinatie intre stilurile celor doua trupe, elementele legandu-se intr-o compozitie intunecata si deprimanta, cu un refren obsesiv.
"Roll the window down
This cool night air is curious
Let the whole world look in
Who cares who sees anything?
I'm your passenger"

Change (In The House Of Flies) este, discutabil, cea mai cunoscuta piesa Deftones. Daca Passenger este atat de grea incat te trage, parca, la pamant, Change deja este in subteran. Cele doua se leaga, asadar, cat se poate de bine, in tracklist. Piesa, dublata foarte bine si de excelentul videoclip regizat de Liz Friedlander, vorbeste despre ceva care pare clar si cunoscut, dar este greu de retinut in cuvinte, parand o manifestare incontrolabila a inconstientului, care se revarsa dupa fluxul continuu de imagini creat in primele 10 piese.
"I took you home,
Set you on the glass,
I pulled off your wings,
Then I laughed."

Pink Maggit, piesa de unde a fost luata fragmentul pe baza caruia a fost creata controversata Back To School, incheie "White Pony" cu o agonie dulce, de aproape 8 minute.
"You are
All you are
Is meat..."

Albumul se termina, asadar, cu trei puncte, ramanand suspendat intr-un necunoscut pe care s-a incapatanat sa-l exploreze.

Molotov Cocktail – “Once Upon A Time In America” (2002)

iulie 19th, 2009 | By herminedirt

"If this is freedom
I'd rather burn in hell" (Same Old Story)

Inceput ca o manifestare pentru libertatea sociala si ideologica, muzica punk s-a stins, intre timp, complacandu-se intr-un stereotip plat si sterp. Si desi multe dintre trupele punk de la ora actuala nu spun absolut nimic demn de luat in seama, repetand mecanic muzica inaintasilor lor, nu trebuie sa generalizam - exista inca in underground o scena de punk activa, care merita luata in seama, in completa opozitie cu pop-punk-ul de pe la TV.

Molotov Cocktail sunt unul dintre cele mai interesante nume ale punk-ului underground din anii '90. Avand un front-man din Romania (Gabby) si instrumentisti din SUA, Spania si Germania, Molotov Cocktail au cantat in cluburi precum CBGB's, The Gas Station, ABC no Rio, alaturi de Subhumans, MDC, Chaos UK, GBH, The Addicts, The Varukers, Agnostic Front, 7 Seconds, UK Subs, Pennywise, Leftover Crack etc. Au participat la festivalurile Holidays In The Sun, Wasted Fest, Warp Tour, With Full Force, iar in 2004 au sustinut doua turnee foarte reusite in Brazilia si Columbia.

"Once Upon A Time In America" este cel de-al doilea LP al trupei, lansat in 2002 la Eastern Threat Records. Contine 13 piese, cu o durata totala de doar 23 de minute si a devenit, intre timp, un CD clasic al scenei underground din New York.

Realizat, din toate punctele de vedere, in stilul old school punk, albumul este extrem de puternic tocmai prin refuzul de a se alinia la "noile" standarde punk. Molotov Cocktail au refuzat intotdeauna de a avea orice tangenta cu muzica mainstream - piesa post-"Once Upon A Time in America" initulata Fuck Music, Make Noise spunand multe despre ideologia trupei. Albumul este la fel de exploziv precum numele trupei, avand doar trei piese peste doua minute si un tempo ametitor.

Prima piesa, Generation Y, trece direct la subiect:
"Generation
Generation
Generation genocide"
Neprelucrat, brut, fara falsa duritate si fara floricele stilistice redundante, stilul Molotov Cocktail contine elementele clasice ale punk-ului. Abordarea lor nu se face insa cu vreun scop, ci este una fireasca si ne-gandita. Adeziunea la o miscare nu ar trebui sa se faca adoptand anumite reguli ci descoperind carcateristici comune involuntare.

Tematica predominanta a albumului este starea actuala a societatii, in general, constrangerile la care suntem supusi si pe care nu facem nimic pentru a le combate. Sau, mai rau, nici macar nu le constientizam.

Cea de-a doua piesa este sugestiva in acest sens, fiind intitulata Ugly World. Se observa din nou instrumentalul excelent lucrat, simplu si puternic. Inspiratia nu inseamna aberatii instrumentale inutile, si Molotov Cocktail stiu asta. Cele patru acorduri de pe refren fac mai mult decat un solo de 20 de minute.
"And when you ask them where the money is gone
They smile and tell you you just don't understand
Well i think it's time we made a stand"

O alta piesa cu o instrumentatie geniala este Invisible Cell, care subscrie la aceeasi idee. Alte trupe nu reusesc sa descrie ceva cu adevarat intr-o cariera intreaga, Molotov Cocktail reusesc sa redea perfect realitatea intr-o piesa anonima cu o durata de 2 minute si 11 secunde.
"How do you like, how do you like
Your invisible cell
Invisible guards, invisible hell"

Una dintre cele mai intunecate piese de pe album este Too Young To Die, o piesa despre armata. Desi un subiect tocit, piesa nu contine nici o urma de cliseu, acestea nu au ce cauta in muzica Molotov Cocktail, 100% autentica si ne-regizata. Din nou mult feed-back, zgomot si, evident, vocea lui Gabby, care face diferenta.
"Will you die for them?
Will they die for you?"

Negatia atinge apogeul pe One More Drink:
"They tell me what to do
They tell me what to think
All I want is one more drink"

Ultima piesa, Indie Rock, vorbeste in cele 40 de secunde care contin versuri (dupa un intro instrumental absolut memorabil) despre un exemplu concret al muzicii mainstream: curentul indie. Intre timp, acesta s-a raspandit ca o epidemie, acaparand posturile muzicale, si asa bolnave prin insasi definitia lor.
"Indie rock must die
Fuckin' sucks
it's just another part of the corporate block"

Una peste alta, albumul nu ofera vreo concluzie ci doar cateva relatari precise si extrem de realiste. Accesibil doar celor care reusesc sa ajunga la straturile inferioare si intunecate ale muzicii, "Once Upon A Time In America" inlatura distanta dintre artist si ascultator, cele doua parti suprapunandu-se. CD-ul se recomanda pentru trezirea brutala a constiintei si poate fi pus laolalta cu orice CD clasic al miscarii punk.

Tool – "Opiate" (1992)

ianuarie 18th, 2009 | By admin

Primul material Tool, EP-ul "Opiate", lansat pe 10 martie 1992, anunta destul de putin din cum avea sa evolueze aceasta trupa. Latura progressive nu isi face inca aparitia, piesele concentrandu-se mai mult pe hard rock si avand durate scurte comparativ cu albumele urmatoare (3-4 minute, cu exceptia piesei Opiate, care contine insa si un hidden track) .

La fel, insa, ca si viitoarele albume Tool, "Opiate" este extrem de violent si bine pus la punct din punct de vedere liric.

Prima piesa, Sweat, se concentreaza asupra unor probleme de natura filozofica, de identitate a individului, dezvoltate pe larg pe viitoarele realizari - "Aenima" sau "Lateralus". Realitatea este doar o iluzie a perceptiei.
"Seems like I've been here before.
Seems so familiar.
Seems like I'm slipping
into a dream within a dream."

Hush este o piesa cat se poate de explicita, tipica Tool, vorbind despre cenzura si politica. La fel ca si Sweat se bazeaza pe cateva riffuri simple, foarte dure. Complexitatea uluitoare care va deveni caracteristica pentru Tool nu isi face inca simtita prezenta, EP-ul fiind doar o expresie a furiei, dorind sa loveasca, sa distruga, nu sa construiasca.
"Go fuck yourself
Go fuck yourself
you piece of shit."

Problemele si intrebarile despre identitate, control si relatiile inter-umane isi fac din nou aparitia in Part of Me. Clarviziunea, simplitatea si profunzimea versurilor sunt uimitoare. Nu se pun intrebari, nu se ofera raspunsuri, doar se contempleaza, cu un spirit de observatie uluitor de penetrant.

Urmeaza doua piese live, inregistrate pe 31 decembrie 1991, la Jello Loft, Hollywood, California, in cadrul celui de-al doilea concert sustinut vreodata de Tool. Cold And Ugly incepe cu deja celebra fraza "Throw that Bob Marley wanna-be motherfucker out of here!", continuand intr-un ritm alert si creand o atmosfera tensionata, paranoica, dominata de frica.
"Wide awake
and keeping distance from my soul.
I am scared like you."

Jerk Off, urmatoare piesa live, incepe de asemenea cu o fraza a lui Maynard: "Used to be a bunch of assholes that lived in this part of the building here. But we systematically removed them like you would any kind of termite or roach." Versurile vorbesc despre dorinta de a lua totul pe cont propriu si a actiona impotriva unei anumite situatii, fara a mai astepta reactiile din partea celorlati, care de cele mai multe ori intarzie sa apara.
"And maybe it's just bullshit
and I should play god
and shoot you myself
tired of waiting."

Opiate, ultima piesa, va deveni una dintre cele mai cunoscute creatii Tool - un imn impotriva religiei, in special a crestinismului. Relatia cu divinitatea este o alegere personala a individului, o religie organizata nu face decat sa se interpuna intre acestia. Tonul violent-ironic ascunde argumente serioase si evidente, ignorate de cei mai multi, care prefera confortul mental oferit de atrofierea gandirii.
"If you want to get your soul to heaven
Trust in me now don't you judge or question."

Dupa o pauza de aproximativ 50 de secunde incepe un bizar hidden track, intitulat The Gaping Lotus Experience. Acesta se sfarseste cu Maynard repetand obsesiv "I'm getting bored, I'm getting bored, I'm getting bored, I'm getting bored, I'm getting bored, I'm getting bored...".

Deja? Era de abia inceputul pentru Tool, care isi pregateau terenul pentru o constructie monumentala, daramand mai intai tot ce le statea in cale printr-o muzica extrem de acida, pe toate planurile.

Luna Amara – "Loc Lipsa" (2006)

decembrie 26th, 2008 | By admin

"Loc Lipsa" este, privind inapoi asupra evolutiei Luna Amara, un album care face trecerea de la prima perioada, cea a "Asfalt"-ului, la stilul actual: un alternative-metal mult mai complicat si criptic. Petru Gavrila, chitaristul cu care a fost inregistrat albumul de debut plecase deja din trupa la momentul inregistarii "Loc Lipsa", multe din piesele de pe album sunt insa compuse alaturi de el. Se resimte asadar, intr-o mare masura influenta sa, dar si a nou-venitului Vali Deac, mai inclinat spre experimente.

La fel ca si in cazul albumului "Asfalt", in momentul lansarii "Loc Lipsa" (amanata din martie 2005 pana in martie 2006), toata lumea stia deja piesele. Multe existau, de altfel, si in momentul lansarii primului album, nu au mai incaput insa pe respectivul, acele vremuri fiind unele fenomenal de productive si inspirate pentru clujeni.

Albumul a fost lansat la casa de discuri Roton, si asta s-a vazut, Luna Amara lasand putin de la ei: trei featuring-uri impuse (care, totusi. au iesit destul de bine), cate un "fuck" inlaturat pe ici pe colo, cateva piese scurtate... Oricum, in final a iesit un material care, pastrand feeling-ul "Asfalt", a ridicat muzica Luna Amara la un nivel mult mai inalt, largind orizonturile si posibilitatile acesteia. Acusticul se imbina, la fel ca pe "Asfalt", cu piese de protest, violente si directe, isi face insa aparitia o latura mai intunecata, meditativa, care va predomina in perioada post-"Loc Lipsa".

Construit pe un bas omniprezent, "Loc Lipsa" vine cu un sound foarte simplu si brut al chitarei si tobelor. Este un album direct, intr-un spirit grunge, care nu de putine ori deriva in metal.

Primul track este chiar piesa eponima, Loc Lipsa. Una dintre cele mai in forta compozitii Luna Amara, care declanseaza garantat nebunia la concerte. Fanii vor ramane, de altfel, intotdeauna in minte cu varianta live a acestei piese: pe album, desi nu suna rau, partile vocale ale lui Ombladon nu isi au, pana la urma rostul. Bridge-ul-solo chitara-trompeta de dupa al doilea refren transmite mai multe fara a fi dublat de niste versuri facute, parca, in graba, de Ombladon. Piesa era cantata live cu mult inainte de lansarea "Asfalt" si, poate, ar fi fost o idee mai buna includerea pe acel disc, unde s-ar fi integrat perfect.

Memorabil si graitor momentul de la concertul de lansare al albumului, din Old School Preoteasa, cand anuntul lui Mihnea ca Ombladon nu a mai putut veni sa cante piesa alaturi de ei a fost primita cu aclamatii si urale de catre public.

Intunecare are la baza o piesa foarte veche Luna Amara, care se chema De Jos In Sus, de unde a fost luata partea de trompeta care asigura dinamismul. O structura interesanta: intro - strofa - refren - solo - refren si o tema cat se poate de bine aleasa: biserica ortodoxa romana (cu litere mici). Isi face simtita prezenta si chitara lui Vali, care nu iese in evidenta dar stie exact cand si cum sa intre. O compozitie fragmentata, cu un solo de trompeta completat excelent de unul de chitara. La sfarsitul celor mai putin de patru minute, Intunecare si-a facut treaba: si ca mesaj, si ca muzica.

Mihnea continua si mai violent, cu Se Intampla In Romania, unde furia este accentuata si de Andy Ghost, de la Altar, care concureaza cu acesta la capitolul urlete. O melodie cu o structura si o abordare hardcore, cu o linie vocala excelent gandita si construita, aruncand o privire de ansamblu asupra peisajului politic si social din Romania. Singura solutie este una extrema: "Romania e a ta."

Urmeaza o alta piesa mai veche, Albastru, un imn anti-politie (sau militie?) care declama abuzurile care au devenit, din pacate, deja obisnuinta, din partea unui organ al carui rol ar trebui sa fie cu totul altul. Piesa este usor resemnata, incercand totusi sa combata pumnul si bata cu ratiunea. Punctul forte: trompeta, de la care pare ca pleaca toata piesa.

"The dark side of the Bitter Moon", cum se auto-descria Nick pe scena Stufstock 2005, isi intra pe deplin in drepturi. Luni de Fiere este o piesa mult mai linistita, asezata, meditativa. Un instrumental tipic Luna Amara: acel sunet acustic incofundabil, fundalul format din basul si tobele mereu active si backing-vocals-urile perfect pozitionate ale lui Mihnea. Pe final, pedala de distors este apasata, pentru un final rasunator. Versurile pot fi interpretate in multe feluri, depinde de perspectiva.

La Vedere este o piesa usor claustrofobica, patru minute inghesuite intre doar doua strofe si doua refrene. Fiecare element isi are momentul sau: chitarele formeaza un dialog de mare efect in intro, reluat dupa primul refren, basul construieste strofa pentru ca vocea sa ramana singura inainte de cel de-al doilea refren, realizat in tipicul stil pop-grunge Luna Amara.

Poate cea mai buna piesa de pe album, Lume Oarba, da mult de gandit. Aproape ca nu mai ai timp sa asculti muzica, strivit sub povara versurilor. Vocea calda a lui Mihnea pune din plin in valoare aceste versuri, simetrice, fragmentate, purtate pe un instrumental acustic, usor si punctat repetitiv de o fraza geniala de trompeta. Solo-ul vine ca un firesc punct culminant, fiind constituit dintr-un amalgam de instrumente si efecte si pregatind turul de forta de pe final.

Downtown Jesus este o piesa prea buna ca sa luam in seama discutiile de pe seama ei. Chiar daca refrenul a fost, se pare, furat dintr-o piesa Urma, nimeni nu poate contesta ca isi are mai bine locul aici. O superba demonstratie de virtuozitate instrumentala si vocala. Mintea ne zboara departe, demult.
"Matches wouldn’t light
Couldn’t help no jesus
Couldn’t save no child".

Schimba atmosfera Umbra.Copil, un remake al primei melodii compuse de Luna Amara. Se chema Amar, si au fost pastrate din aceasta intro-ul si strofa. Sunetul de grunge initial a cam disparut, lasand locul unor riffuri mult mai inspre metal, cu o masura foarte interesanta, dictata de tobe. Inca o data acest procedeu de reinviere a unor compozitii foarte vechi da roade, Umbra.Copil suna mult mai bine decat anosta Amar, salvand totodata esentialul acesteia.

Un alt moment extrem de intens. Somn, o piesa clasica Luna Amara, care a trecut prin multe transformari pana sa se aseze in varianta actuala. Niste versuri care deja ne vin automat pe buze auzind intro-ul, sa nu le pierdem insa sensul si menirea. Din nou imagini superbe dubleaza fraze muzicale indescriptibil de inspirate, datand din prolifica perioada incipienta Luna Amara.
"Somn pe mare somn in leganat de vant
daca tu esti doar al tau eu cine sunt?".

Urmeaza un experiment instrumental care ne duce cu gandul, in primul rand la Tool, Din Cercuri, o piesa intunecata si neclara.

Continuarea fireasca este In Cercuri, care dupa atatea visari si experimente, ne readuce in realitatea de toate zilele, doar pentru a o nega si zgudui din temelii. Prea multe intrebari? Ne raspundem singuri.
"Si n-am sa ma rog
n-am sa incerc sa ii fac sa-nteleaga".
"O piesa de dragoste", dupa cum ii place lui Mihnea sa o descrie, si care e citata mai mereu de membrii trupei ca una dintre realizarile de care sunt cel mai mandri.

Din nou inapoi la radacini. Cui si Spin - o piesa din perioada Petru, a carui influenta se resimte din plin. Nick ne arata si el, in sfarsit, cat il tin corzile vocale. Brutal de la un capat la celalalt, fara nici un moment in care sa putem respira. Good old Bitter Moon.

Happiness Provider este o realizare perfecta. Tocmai de aceea este foarte ciudata decizia celor din trupa de a schimba, ulterior, varianta cantata live. Nick este o sursa nesecata de teme, simboluri si metafore. Din pacate, acel "fuck you i'm not" de mare efect, a fost scos de pe bridge-ul de dupa cel de-al doilea refren, din motive lesne de inteles. Un sunet sec, o stare de spirit plina de neliniste si dezgust si un final violent care da frau liber furiei, distrugand fara exceptie.

Ascultand acest album de la un capat la celalalt, aproape ca nu mai stii cum sa te simti. Treci succesiv prin revolta, incredere, furie necontrolata, implicare, nepasare. Din Valuri Ard taie insa orice comunicare cu exteriorul, totul se prabuseste inspre interior, reflectand fragmente confuze de ganduri dominate de izolare si frica. Cel mai reusit dintre cele trei featuring-uri de pe album, saxofonul lui Iordache integrandu-se perfect in atmosfera piesei si confundandu-se cu peisajul dezolant, pana la identificarea totala.

Dupa cateva minute de pauza, albumul se incheie cu o surpriza, un hidden track, cover dupa piesa Street Spirit a celor de la Radiohead, care accentueaza atmosfera piesei precedente.

"Loc Lipsa este un album atemporal, care singur poate umple o mare parte din vidul muzical romanesc." (Adi Despot, producatorul albumului)

Dekadens – "Kill And Tell" (2008)

august 3rd, 2008 | By admin

Un album plin de ritm, energie, viata si buna-dispozitie. Scurt, simplu, la obiect, fara aberatii si rataciri instrumentale inutile. Si, peste toate, vocea excelenta a solistei Becky Ellian si versurile inteligente, vioaie, inventive. Cele 35 de minute ale albumului sunt mai mult decat destul pentru ca aceasta tanara trupa, Dekadens, sa demonstreze ce poate.

Dincolo de aceste aprecieri ramane impresia ca Dekadens s-au grabit un pic cand au lansat acest album - desi piesele sunt excelente si sunt bine puse la punct, calitatea audio a inregistrarilor nu este chiar cum ar trebui, dand mai mult impresia de album live. Totusi, acest aspect este eclipsat de calitatea excelenta a compozitiilor.

"Kill And Tell" este un album punk in esenta, ca abordare, adaugand si elemente post-punk, electro, alternative. Albumul atrage atentia, in primul rand, prin versurile foarte bine scrise, extrem de sincere, care curg firesc si au o sonoritate superba. Un exemplu graitor in acest sens avem pe a doua piesa, Getaway, poate cea mai buna de pe intregul material:

"Sunny days are over,
I don't think I'm sober.
Over realistic when I wear my lipstick,
I'm going ballistic.
Crossing over borders,
Feeding my disorders.
Overgrowing misfit,
Looking for a new hit.
Tired of the same shit…"

In afara de voce si versuri, alte puncte forte ale albumului ar fi: chitara (bine organizata si inventiva, reusind sa nu plictiseasca deloc desi diversitatea riffurilor nu este prea mare) si backing-vocals-urile, care dau o forta deosebita unor piese (cum ar fi Getaway, Fire In The Hole, Love Is).

Desi plin de ritm si energie "Kill And Tell" este departe de a fi un album superficial. You Know este cel mai bun exemplu, fiind o piesa extrem de intensa si distincta de restul materialului ca atmosfera si versuri. De asemenea, Climbing Up The Walls, cu un refren genial si un outro acustic pe masura.

"Creep through the halls,
Of a mind obscure,
Looking for salvation, try to find a cure.
Bring all your fears in the darkest room,
Get down on your knees, get in the mood…"

O alta piesa foarte buna este Fire In The Hole, o explozie necontrolata de energie, cu versuri foarte criptice.

"Water's what you all inhale, exhale, hey,
Fire is the medicine, the instant replay.

We start fires,
And we don't care.
We start fired,
And we burn…"

Aceeasi atmosfera de miscare continua, de agitatie, gasim si pe The Hunt, unde scopul este clar exprimat peste un riff de chitara repetitiv-obsesiv:

"To adrenalise! To adrenalise!
To adrenalise, finish them off!"

Tracklist-ul complet este:
1. Love Is
2. Get Away
3. Denise The Disease
4. Fire In The Hole
5. The Hunt
6. Devils
7. Climbing Up The Walls
8. You Know
9. Kids
10. Midnight Star
11. Insideout

Mai multe detalii despre locurile de unde puteti cumpara "Kill And Tell" gasiti aici.

Nirvana – "Bleach" (1989)

august 1st, 2008 | By admin

"Sickening pessimist hypocrite master
Conservative communist apocalyptic bastard
Thank you dear God for putting me on this Earth
I feel very privileged in debt for my thirst"

Aparut in iunie 1989 la Sub Pop Records, "Bleach" este cel mai violent album Nirvana, ilustrand perfect radacinile muzicale ale trupei - scena hardcore-punk de la sfarsitul anilor '70 si inceputul anilor '80 de pe coasta de vest a Statelor Unite. Desi este albumul de debut, "Bleach" nu este tocmai reprezentativ pentru sound-ul din acea perioada a trupei (foarte experimental, cu puternice influente new-wave si post-punk), care este mult mai bine surprins pe "Incesticide", compilatia de raritati lansata trei ani mai tarziu, in 1992.

"I’m who
I’m you"

Titlul provizoriu al albumului a fost "Too Many Humans", acesta spunand foarte multe despre continutul muzical. Melodiile sunt scurte, repetitive, distorsionate, brutale, alcatuite din riffuri pe care le-ar putea canta oricine, dar care numai in interpretarea lui Cobain suna atat de bine.

"Black windows of paint
I scratch with my nails
I see others just like me
Why do they not try escape?"

Noua dintre piesele de pe "Bleach" au fost inregistrate in cadrul a doua sesiuni care au avut loc la Reciprocal Recording Studios in decembrie 1988 si ianuarie 1989. Costul total a fost de 606,17 $, banii find oferiti de Jason Everman, care figureaza ca al doilea chitarist tocmai pentru acest fapt, cu toate ca el nu canta nici o nota de pe album.

Celelalte melodii (Floyd The Barber, Paper Cuts si Downer) au fost inregistrate intr-o sesiune precedenta din ianuarie 1988, tot la Reciprocal Recording Studios si tot cu Jack Endino ca producator, dar avandu-l la tobe pe Dale Crover. De aceasta data formatia a stat in studio pe banii prietenei lui Cobain de la vremea respectiva, Tracy Marander.

"Black is black
Trade it back
We were enemies
Sure you are, but what am I
Your enemies"

Reprezentativa pentru simplitatea de pe "Bleach" este piesa School, care nu contine decat patru versuri, care se refera la scena muzicala din Seattle de la vremea respectiva.

Downer (care nu este inclusa pe toate copiile albumului, motiv pentru care a fost inclusa si pe "Incesticide") este singura piesa Nirvana in care Kurt a incercat sa transmita un mesaj politic.

Love Buzz, un cover dupa trupa olandeza Shocking Blue, a fost primul single Nirvana, lansat in octombrie 1988 si avand ca B-side piesa Big Cheese. Pe "Bleach" a fost inclusa o varianta diferita.

About A Girl este singura melodie de pe album care lasa sa se ghiceasca latura pop a trupei, puternic explorata pe urmatorul disc, "Nevermind". De altfel, Cobain a declarat ulterior ca a compus-o dupa ascultarea repetitiva a albumului "Meet The Beatles!" si ca initial nu a vrut sa o includa pe "Bleach", fiindu-i teama de reactia publicului. Versiunea acustica a piesei va fi lansata pe single in 1994.

"And I’ll take advantage while
You hang me out to dry
But I can’t see you every night
Free"

Paper Cuts este probabil cea mai dura si intunecata piesa Nirvana, fiind constituita din imagini sinistre care i-au fost inspirate lui Cobain la auzul unei povesti despre o familie care isi tinea copiii incuiati in casa. Acesta va declara, de altfel, ca nu va mai compune niciodata o piesa atat de heavy ca Paper Cuts pentru ca ar deveni deja plictisitor. Ca de atatea ori, Kurt reuseste sa creeze versuri tulburatoare pornind de la o situatie reala, incercand sa se substituie personajelor respective.

"When my feeding time
She push food through the door
And I crawl towards the cracks of light
Sometimes I can’t find my way"

Atmosfera tensionata a albumului este evidenta pe Floyd The Barber, o piesa dominata de paranoia, descriind un orasel in care toata lumea se dovedeste a fi un criminal in serie.

"Bell on door clanks come on in
Floyd observes my hairy chin
Sit down chair don’t be afraid
Steamed hot towel on my face"

Mr. Moustache este una dintre cele mai inspirate piese de pe album, fiind o ironie acida (atitudinea predominanta, de altfel) la adresa tipului macho. Foarte inspirata este si haotica Negative Creep, axata pe un riff absolut banal.

"Daddy’s little girl ain’t a girl no more"

Daca tobele lui Channing nu exceleaza (oare cum ar fi sunat "Bleach" cu Dave Grohl?), nu putem sa nu remarcam, dincolo de vocea si chitara lui Kurt, liniile superbe de bas, care sporesc forta albumului la maxim. "Bleach" contine si cateva solouri memorabile, cum ar fi cele de pe About A Girl, School, Blew sau Sifting, cea mai lunga piesa de pe disc (05:22).

Torturant de inteligent, osciland violent intre alb si negru (fara nuante intermediare), alternand imaginile macabre cu ironia fina, construindu-se pe minutioase (auto)analize psihice, "Bleach" este atat de simplu, transparent si direct incat devine dificil de inteles.

Si parca tot versurile de pe prima melodie, Blew, rasuna pe tot parcursul albumului:

"You could do anything
You could do anything
You could do anything
You could do anything"