Istoria trupei Metallica #3. CRONICĂ: “Ride The Lightning” (1984)

19 septembrie 2011 | postat de herminedirt

La numai un an şi două zile după debutul discografic "Kill 'Em All", Metallica lansau deja cel de-al doilea album de studio, "Ride The Lightning", la acelaşi label Megaforce Records. Deşi nu putem vorbi încă de o ieşire totală din câmpul gravitaţional al primului material, "Ride The Lightning" reprezintă o afirmare a independenţei muzicale Metallica, începând să fie dezvoltate exact acele particularităţi care pe "Kill 'Em All" reprezentau doar excepţii dizolvate într-o mare de riff-uri tipizate şi pattern-uri thrash metal. După un album concentrat strict pe descrierea scenei, Metallica încep să conştientizeze că adevărata miză nu este încadrarea în respectiva comunitate ci aducerea unor elemente proprii care să contribuie la exacerbarea curentului.

În ansamblu, "Ride The Lightning" reprezintă o dezasamblare şi reorganizare a elementelor de pe "Kill 'Em All", o inventariere şi remediere a hibelor - făcute posibile de o perspectiva mai largă şi de o atitudine care începe să se concentreze mai puţin asupra cadrului extern în sine, şi mai mult asupra impresiilor, semnelor pe care acesta le lasă asupra unui simţ artistic tânăr, plin de forţă şi vigoare. Metallica încep să alunece dinspre concret către abstract. Deşi lirica abordează câteva teme şi motive prezente (într-o anumită măsură) şi pe discul precedent (moartea, războiul, nedreptatea, Apocalipsa), acestea sunt abordate diferit: nebunia nu se mai materializează în exuberanţă ci în sobrietate, capacităţile analitice sunt net superioare, este vizibilă o interiorizare care duce la un stil mult mai criptic. Moartea, supratema ideatică, firul care ţine piesele legate asemenea unor mărgele, nu mai este personificată, nu mai este prezentată în scopuri estetice (pentru a şoca), ci apare ca o entitate abstractă, absurdă, prezentă permanent, dar descrisă indirect, prin arta sugestiei.

Un alt element care a contribuit la dezvoltarea stilistică a formaţiei, produsă într-un timp relativ scurt, a fost cooptarea producătorului danez Flemming Rasmussen, care va colabora cu Metallica şi pe următoarele două discuri ("Master Of Puppets" şi "...And Justice For All"). Schimbarea radicală de stil din 1991 a avut, cu siguranţă, printre cauze şi înlocuirea lui Flemming cu Bob Rock. Un alt aspect legat de compoziţie care merită menţionat este că fostul chitarist Dave Mustaine, plecat încă înainte de lansarea primului album, este creditat şi pe "Ride The Lightning" drept co-autor al pieselor 'Ride The Lightning' şi 'The Call Of Ktulu'.

Stilul mult mai complex de compoziţie este vizibil direct din prima piesă, 'Fight Fire With Fire'; faptul că aceasta începe cu un intro 100% acustic nu este o întâmplare. Riff-ul principal este la fel de rapid ca oricare de pe "Kill 'Em All", însă pe lângă viteză Metallica prezintă şi alte competenţe. Vocea este îmbinată forţat, neregulat, în structura melodică iar vocea lui Hetfield îşi păstrează pitch-ul de pe primul album, fiind însă ţinută mai bine sub control, mai temperată. Dacă în urmă cu un an se începea cu versuri precum "No life till leather/ We are gonna kick some ass tonight", acum ne confruntăm cu imagini de genul:

"Blow the universe into nothingness"
"Time is like a fuse, short and burning fast"
"Ending is near"
"We all shall die"

După ce am fost iniţiaţi în atmosferă prin scepticismul macabru al primei piese, 'Ride The Lightning' confirmă. Este prima încercare (reuşită) a lui Hetfield de a trata probleme sociale, preocupări ce se vor regăsi şi pe următorul disc, atingând, până la urmă, apogeul pe "...And Justice For All". Piesa explică ideea centrală, care stă la baza titlului şi artwork-ului: avem de-a face cu un condamnat la moarte care va fi executat prin electrocutare, pe scaunul electric (până la mijlocul anilor '80, cea mai răspândită metodă de execuţie în SUA), sintagma "Ride The Lightning" fiind o excelentă stilizare a situaţiei respective. Pe lângă criticile aduse acestei metode de execuţie şi pedepsei capitale în general ("Guilty as charged/ But damn it, it ain't right/ There is someone else controlling me"; "Who made you God to say/ "I'll take your life from you!""), piesa reuşeşte să creeze un portret extrem de realist al stării celui care îşi aşteaptă moartea: şoc ("This can't be happening to me"), disperare ("Someone help me/ Oh please God help me/ They are trying to take it all away/ I don't want to die"), delir ("Time moving slowly/ The minutes seem like hours/ The final curtain call I see/ How true is this?") şi, în cele din urmă, resemnare ("Just get it over with/ If this is true, just let it be"). Dacă la nivel muzical piesa este puternică, dar nu impresionantă, la nivel liric avem de-a face cu o adevărată bijuterie psihanalitică, Hetfield reuşind să redea perfect acel sentiment de "asta nu mi se poate întâmpla mie", atât de familiar în situaţiile limită. De aici, se merge până la o dezasamblare completă a realităţii şi a mecanismelor raţionale, care reprezintă, până la urmă, însăşi viaţa umană: "Consciousness my only friend".

Inspirată de romanul cu acelaşi nume scris de Ernest Hemingway şi publicat în 1940, 'For Whom The Bell Tolls' revine la tema obsesivă a războiului, susţinută (din nou) prin imagini extreme care surprind senzaţiile pe care apropierea morţii le provoacă în psihicul uman. Acesta este prezent pe primele albume ale trupei ca o entitate fragilă, vulnerabilă, fără nici o apărare împotriva factorilor externi. Compoziţia este păstrată la un nivel elementar, măsuri simple, succesiuni previzibile dar precise, o structură difuză - două strofe şi două refrene închise între două consistente secvenţe instrumentale. La nivel liric, Metallica subliniază ironia macabră a situaţiei: individul aflat pe front nu are nici o scăpare în faţa unui dezastru creat, până la urmă, de alţi indivizi: "For a hill men would kill/ Why? They do not know". Nimeni nu se întreabă nimic, viaţa umană piere, absurd, în noroi: "Take a look to the sky just before you die/ It is the last time you will". Acest tablou stabileşte foarte bine raporturile dintre om şi Univers, întreaga condiţie umană fiind cuprinsă în această privire goală în sus. Concluzia e simplă:

"Time marches on."

'Fade To Black' aduce o nouă premieră - este prima "baladă" Metallica, intenţiile serioase ale trupei de a dezvolta această latură fiind confirmate de lansarea piesei ca prim single de pe "Ride The Lightning". 'Fade To Black' este momentul care inaugurează noua direcţie muzicală Metallica şi care confirmă că trupa este o individualitate în cadrul scenei heavy metal - să scrii o piesă semi-acustică, cu un asemenea subiect şi o asemenea clarviziune şi maturitate lirică, nu era un lucru foarte des înâlnit în cadrul scenei metal de la începutul anilor '80.

Tema este sinuciderea, apărută ca o consecinţă a rupturii dintre individ şi lumea externă; nu este o mişcare violentă ci, pur şi simplu, o stingere treptată, după cum anunţă şi titlul. Se pierde însăşi esenţa individului, personalitatea, totul devenind confuz.

"I was me, but now he's gone."

Se conştientizează, în această rece auto-analiză, că nu există nici o modalitate de a comunica altfel decât formal cu exteriorul, şi, deci, nici o posibilitate de salvare care să nu pornească din proprie iniţiativă. În această descompunere a personalităţii, nu mai există, însă, nici un motiv pentru care acest efort să fie depus, iar finalul se instalează treptat, fiind o consecinţă nu a unei acţiuni ci tocmai a lipsei unei acţiuni.

"No one but me can save myself, but it's too late
Now I can't think, think why I should even try
Yesterday seems as though it never existed
Death greets me warm, now I will just say good-bye."

În ceea ce priveşte compoziţia, piesa reprezintă cea mai reuşită contribuţie a lui Hammett de până acum, atât solo-ul (votat de cititorii revistei Guitar World pe locul 24 într-un top al celor mai bune solo-uri de chitară din istorie) cât şi completările aduse chitarei lui Hetfield fiind decisive pentru structura generală. Absenţa unei linii vocale pe refren şi outro-ul instrumental prelungit scot în evidenţă conţinutul strofelor, singurele care exprimă idei concrete.

'Trapped Under Ice' scade considerabil intensitatea albumului. Încercând să redea groaza unei persoane închise într-o cameră criogenică, piesa nu reuşeşte decât să se piardă în fraze anemice, previzibile: "Frozen soul, frozen down to the core", "Eyes of glass stare directly at death", "Break the ice, I can't take anymore"... Instrumentalul este şi el mediocru, plat.

'Escape' sună mai mult a Iron Maiden decât a Metallica, şi acesta este departe de a fi un compliment. Dacă strofa este destul de promiţătoare, fără a impresiona, dar realizând un build-up bun pentru refren, refrenul ne face să vrem să revenim cât mai repede la strofă. 'Escape' lărgeşte spărtura deschisă de 'Trapped Under Ice' în integritatea muzicală a albumului, scăzând considerabil media generală - 1/4 din piese sunt, practic, de umplutură.

Nici versurile nu pot fi considerate tocmai inovatoare, Hetfield invocând o "libertate" învechită, devalorizată:

"Out of my own, out to be free
One with my mind, they just can't see
No need to hear things that they say
Life is for my own to live my own way."

'Creeping Death' oferă un fel de preview pentru următoarele două materiale discografice Metallica, care vor atinge echilibrul perfect tocmai combinând rapiditatea şi brutalitatea prezente în mod necontrolat în perioada incipientă, cu forţa structurală şi compoziţională, care înclină către o latură aproape progresivă. Piesa îmbină o serie de riff-uri excelente (ce distanţă inexprimabilă faţă de banalele linii de chitară de pe precedentele două piese), atent aşezate, întretăiate, puse în valoare şi de vocea lui Hetfield. Versurile (care sunt bazate pe mitul biblic al celor zece plăgi ale Egiptului) au o sonoritate aparte, foarte bine fixată pe melodie, punctând şi accentuând fiecare acord:

"So let it be written
So let it be done"

Referinţele biblice se încadrează perfect în tendinţa lirică de ansamblu a albumului, înlesnind crearea unui peisaj sterp, dezolant. Ce situaţie mai bună pentru a sugera nimicnicia fiinţei umane decât religia creştină? Bridge-ul de la 03:40 este luat dintr-o piesă compusă de Hammett pentru fosta sa trupă, Exodus. Dacă adăugăm şi solo-ul, observăm din nou că acesta poate veni cu compoziţii foarte inspirate, în ciuda unei impresii submediocre, şterse, lăsată pe multe dintre piesele primelor două albume.

'The Call Of Ktulu', o compoziţie instrumentală de aproape nouă minute, închide albumul şi inaugurează/stabileşte o oarecare tradiţie pentru Metallica: includerea pe album a unui track lung, instrumental: aşa se întâmplase pe "Kill 'Em All" (aproximativ) şi se va întâmpla şi pe "Master Of Puppets", "...And Justice For All" şi "Death Magnetic" ("Metallica" ar fi trebuit să aibă şi el aceeaşi soartă, piesa 'My Friend Of Misery' evoluând până la urmă într-o cu totul altă direcţie).

Piesa este inspirată de scriitorul american H.P. Lovecraft, care în lucrările sale a evidenţiat în permanenţă fragilitatea fiinţei umane în raport cu un Cosmos nu tocmai binevoitor - exact sentimentul pe care l-am detectat în repetate rânduri şi pe "Ride The Lightning". Povestirea care a inspirat compoziţia a fost "The Shadow Over Innsmouth" iar titlul a fost împrumutat de la o altă povestire, "The Call of Cthulhu". Numele "Cthulhu" a fost transformat în "Ktulu" tocmai pentru că, în povestire, rostirea numelui bestiei (în vorbire sau în scris) era un fel de chemare pentru aceasta. 'The Call Of Ktulu' are o densitate ridicată, existând aici destule idei pentru a susţine un întreg album; toate fiind însă folosite pentru a evidenţia şi îngroşa riff-ul central, impetuos, cosmic. Atmosfera tăcută în care se încheie albumul pare să fie un fel de concluzie; fie cuvintele nu îşi mai au rostul, în resemnare, fie, după o gamă atât de largă de fenomene neprielnice vieţii, totul a pierit: "all is gone except the will to be" ('For Whom The Bell Tolls').

Considerată de unii o capodoperă a muzicii metal, "Ride The Lightning" nu merită, totuşi, acest statut, existând, în ciuda unor momente de pură genialitate, anumite inconsecvenţe care nu îşi au locul. Albumul este însă o treaptă ce nu putea fi sărită în evoluţia Metallica, fiind momentul în care trupa învaţă să abstractizeze, capătă o direcţie şi o motivaţie, o ideologie stabilă, tratând subiecte mult mai cerebrale şi reuşind să asimileze o gamă largă şi variată de influenţe. Dacă debutul "Kill 'Em All" a ricoşat puternic, necontrolat, "Ride The Lightning" reprezintă al doilea contact cu suprafaţa, reuşind să creeze spărturi destul de mari astfel încât succesoarele "Master Of Puppets" şi "...And Justice For All" să poată ajunge până la esenţă.