CRONICA: Toulouse Lautrec @ Deja Fu

9 Martie 2010 | postat de herminedirt

Concertul de duminica seara ne-a dat impresia ca ii avem pe Toulouse Lautrec invitati in sufragerie. In lipsa unei scene propriu-zise, formatia a cantat printre mese, amestecandu-se cu publicul si fiind foarte aproape de acesta, la propriu si la figurat. In ciuda spatiului mic si amenajat in mod fortat pentru astfel de evenimente, sonorizarea a fost una excelenta, clubul fiind unul potrivit pentru evenimente de tip underground, care aduna un public mai redus, dar interesat.

Toulouse Lautrec au stat cuminti printre participantii la concert pana putin dupa ora 21:00, cand au iesit din multime, si-au luat instrumentele si s-au desfasurat printre norii de fum si mirosul de bere, specifice unui pub de proportii reduse. Doua becuri slabe au fost singura sursa de lumina asupra scenei imaginare, intreaga atmosfera creand o stare de somnolenta care a inlesnit receptivitatea privitorului, realizand o legatura directa intre formatie si public.

Dupa doar cateva piese, membrii trupei ne-au invitat afara, pentru a urmari show-ul celor de la Crispus, care s-au jucat cu focul in curte, sub privirile atente ale publicului, care a parut sa guste show-ul, exprimandu-si admiratia prin aplauze si repici de genul "astia sunt nebuni". Cei ramasi inauntru au putut vedea umbrele spectacolului de afara pe tavan si pereti, in timp ce din boxe Godsmack si Red Hot Chili Peppers s-au luptat cu scrasnetele tramvaielor de pe Ferdinand - o zona destul de neobisnuita pentru un club de gen. Dupa ce publicul a revenit, membrii trupei au mai asteptat cateva minute bune, dand chiar impresia ca au uitat ca trebuie sa mai si cante.

Cheia muzicii Toulouse Lautrec este superba constructie realizata de cele doua chitare. Edificiul sonor este pus la punct cu maxima atentie de cei doi arhitecti, nici o nota nu este in plus sau unde nu trebuie. Trecand printr-o multitudine de stari, schimbandu-si rolul reciproc, in mod succesiv (solo/ritm), cele doua instrumente inconjoara piesele, oferindu-le un finisaj elegant. Chitara se agata foarte bine si de voce, cele doua suprapunandu-se perfect in numeroase randuri. Acesta este, de altfel, deja unul dintre trademark-urile formatiei - si este ceva sa vii cu elemente muzicale proprii si reprezentative la nivelul de trupa incepatoare.

Trecand peste chitare, care castiga imediat auzul, avem un bas foarte greu, care curge in fundal, solidificandu-se in planul secund si vibrand din spatele fiecarei masuri. Tobele nu sunt nici ele de neglijat - nu le mentionam din dorinta de a lua fiecare instrument in parte ci pentru ca, in multe randuri fac diferenta, refuzand sa adopte ritm-ul sterp care defineste cele mai multe creatii indie, fiind reale, deloc mecanizicizate, si foarte instabile - in sensul bun, impunand structuri care rup monotonia si destule odd-time-uri.

Ca imagine, si nu numai, Toulouse Lautrec seamana putin cu regretatii Tep Zepi, fiind la ora actuala una dintre acele formatii pe care "trebuie sa le vezi". Segmentul de public este si el unul similar iar muzica, desi nu putem spune ca are vreo legatura directa, este pe aceeasi lungime de unda.

Mereu activa, cu o densitate ridicata, muzica Toulouse Lautrec termina tot ce are de spus in maxim 4 minute. Destul de simple cat sa fie accesibile si destul de complicate cat sa nu fie banale, piesele se strecoara printre limitele stilistice si de nomenclatura, reusind sa-si pastreze naturaletea. Avem de-a face cu o formatie tanara, sincera, capabila si bine intentionata. De la acordurile semi acustice din debutul piesei 'Apartman' si pana la pedala de distors calcatat fara mila in 'Son Of Jorel', simtim o vibratie pozitiva si nu vedem nici un motiv pentru ca aceasta sa isi opreasca propagarea.

Toulouse Lautrec ne aduc aminte de unde a pornit muzica indie si ce a seminificat acest termen la inceput, inainte de marea MTV-izare si avalansa de accente britanice fabricate in serie si zambete cu dinti falsi. Sunt autentici, vii si canta chiar aici, sau acolo.