CRONICA: The Division Of Joy @ Control
21 februarie 2010 | postat de herminedirt
The Division Of Joy reprezinta o initiativa laudabila si cat se poate de interesanta, o miscare, ceva nou, in cadrul scenei bucurestene. Un tribute-band atipic, care a reusit sa gaseasca echilibrul: departe de a fi o imitatie vulgara a stilului si atitudinii Joy Division, pastreaza intacta acea aura intunecata si neclara fara de care muzica lui Ian Curtis & co. si-ar pierde sensul. Numele este si el foarte bine ales, semnificand tocmai ca avem de-a face cu Joy Division, dar nu chiar. Aceleasi elemente, acelasi sens al frazei si acelasi rezultat, dar intr-un aranjament usor modificat.
Line-up-ul The Division Of Joy este unul perfect, mijloacele facand din plin fata scopurilor. La bas il avem pe Augustin, care a luat o pauza de la indie-pop-ul standardizat al celor de la The Amsterdams, dovedindu-si abilitatile tehnice. Muzica Joy Division este una care scoate in evidenta, in primul rand, basul, iar Augustin s-a achitat din plin de datorie, ajutat de o paleta larga de efecte, mai rar vazuta la un basist. La tobe, Andrei a reusit sa pastreze simplitatea seaca si aproape mortuara a percutiei, fara complicatii inutile.
La chitara - Janin Pasniciuc, un personaj reprezentativ pentru underground-ul bucurestean, atat ca muzician cat si ca sunetist. Un chitarist complet, entuziast, cu un stil propriu foarte bine definit dar totodata deschis la experimente, si cu o deosebita viziune muzicala, altfel spus, omul perfect pentru o asmenea initiativa. Plin de energie si identificandu-se cu piesele, Jan a reusit, ca de obicei, sa stoarca destul noise si feedback din amplificatoare incat macar doi-trei ascultatori din public sa strambe din nas.
Si in fine, solistul - marea curiozitate a serii, pentru cei care nu aveau habar cine si cum sunt The Division Of Joy. Va semana cu Curtis? Il va imita? Va incerca sa-i redea miscarea scenica? Va modifica partea vocala?
Nu. Gabi Andries, in varsta de 45 de ani si cu un fizic total opus lui Curtis, a fost cel caruia i-a fost incredintat microfonul. Sobru, disciplinat si cu o voce 100% à la Curtis, acesta a parut, din nou, cea mai buna varianta posibila pentru functia respectiva. Accentul a fost pus exclusiv pe muzica, si nu pe o redare seaca a trasaturilor plastice si un transplant fals de identitate.
Playlist-ul serii a fost unul scurt si nu a inclus piesa pe care (probabil) o asteptau cei mai multi - 'Love Will Tear Us Apart', care era trecuta pe foaie, insa a fost pastrata pentru un bis care nu a mai fost cerut. Nu pentru ca publicul nu ar fi gustat concertul, ci pentru ca muzica respectiva nu atrage personalitati prea exuberante, ci mai mult contemplative. Acestea au privit concertul din colturile intunecate ale clubului, reactiile chimico-muzicale fiind mai mult de natura interna.
1. 'Transmission'
2. 'Digital'
3. 'Disorder'
4. 'She's Lost Control'
5. 'Isolation'
6. 'Atmosphere'
7. 'Dead Souls'
8. 'Shadowplay'
9. 'Day Of The Lords'
10. '24 Hours'
11. 'Warszaw'
Punctul culminant al serii a fost 'Day Of The Lords', o piesa prezentata de Gabi ca una "foarte grea", afirmatie ce poate fi interpretata in mai multe feluri. Cu o vibratie aproape metal si un Jan atotputernic, piesa a refuzat sa ramana pe scena, rascolind sistemul nervos central al tuturor celor participanti si jucand "de-a v-ati ascunselea" cu gandurile mai sumbre tinute la pastrare in straturile inferioare ale constiintei. 'Digital', 'Dead Souls' sau 'Warszaw' au fost alte momente care merita subliniate.
La capitolul sonorizare, nu au fost probleme, Control-ul fiind, ca de obicei, un loc in care poti sa vezi si sa auzi ce se intampla pe scena. Vocea ar fi trebuit ceva mai tare, dar acestea sunt detalii minore care nu au afectat calitatea show-ului. Participarea a fost una medie - nu a dezamagit dar se putea mai bine pentru o seara de sambata. Intregul eveniment a fost bine organizat, atmosfera fiind una compatibila cu muzica, proiectiile realizate pe toti peretii din club dand un efect aproape sinistru.
Muzica Joy Division se dezvolta malign, profitand de orice punct slab al ascultatorului. Nascuta in peisaje sterse, uriase, izolate, neprietenoase, dureros de constienta de trecerea timpului si mereu treaza, se identifica pefect cu individualitatile obosite, ratacite in metropola cenusie in subteranul careia se regaseste si clubul Control. Desi creata intr-un spatiu deschis, muzica sufera de claustrofobia propriului corp, purtat din inertie prin labirintul urban si casant, vulnerabil la orice impuls extern.
Noroc ca vremea s-a imbunatatit vizibil in ultimele zile, altfel concertul de aseara ar fi putut produce efecte imprevizibile intr-un psihic slab, propagandu-se printre circumvolutiunile cerebrale cu furia efectului-fluture. Singuratatea se raspandeste ca o ciuma in multimea de pe strazile Bucurestiului. Diferenta de mentalitate apare in urma constientizarii acesteia.
"I guess you were right, when we talked in the heat,
There's no room for the weak, no room for the weak,
Where will it end? Where will it end?
Where will it end? Where will it end?"
